Triodul – Golgota suferinței

Duminică, 21 februarie 2021, începe Triodul, o perioadă, şi totodată o carte de cult a Bisericii, care surprinde liturgic un interval de zece săptămâni din anul bisericesc.

O primă formă a Triodului, numită „forma orientală”, s-a conturat în Palestina, în jurul Lavrei „Sfântul Sava”, la alcătuirea căreia au contribuit Andrei Criteanul, Cosma de Maiuma, Ioan Damaschin, Andrei Orbul, Ştefan Savaitul, Marcu Savaitul ş.a.

O formă mai completă, numită „forma bizantină”, s-a dezvoltat în jurul Constantinopolului. Această formă a cunoscut două redactări: prima, numită „catedrală”, alcătuită de imnografii Teofan Graptos († 845), Iosif Imnograful din Sicilia († 863), monahia Casia, Leon al VI-lea cel Înţelept, Simeon Metafrastul († 970), Tarasie, Gheorghe al Nicomidiei ş.a., evidenţiază dimensiunea centrală şi universală a Învierii în actul mântuirii; a doua, cea „studită”, are ca autori pe majoritatea imnografilor din Mănăstirea Studion: Teodor Studitul, Iosif al Tesalonicului, Clement Studitul (secolul al IX-lea), Nicolae şi Antonie Studiţii (secolul al XI-lea), Nichifor Calist Xantopol, autorul Sinaxarelor Triodului.

Forma studită este cea care impune, practic, numele cărţii, întrucât canoanele aveau trei cântări. Această formă a îmbinat armonios caracterul ascetic al formei ierusalimitene cu dimensiunea teofanică a formei constantinopolitane, rezultând, spre sfârşitul secolului al XII-lea, o remarcabilă sinteză liturgică şi rituală, dar şi teologică şi spirituală, care s-a păstrat – cu puţine modificări – până astăzi. Tot atunci se pare că a avut loc şi despărţirea Triodului de Penticostar, căci, iniţial, cântările specifice Triodului şi cele specifice Penticostarului constituiau un singur volum, împărţit în două: prima parte, actualul Triod, era cunoscută drept Triodul pocăinţei sau Kataniktikon Triodion; a doua parte era cunoscută drept Triodul bucuriei sau Harmosinon Triodion. Penticostarul a fost publicat pentru prima dată ca formă distinctă în 1568.

Prima ediţie tipărită a Triodului este cea de la Veneţia, în 1522, ce conţine şi slujba Sfântului Grigorie Palama, adăugată în secolul al XIV-lea de patriarhul Filotei Kokkinos. Stabilirea perioadei Triodului (secolele VIII-IX) a fost diferită la Ierusalim şi Constantinopol, atât în ce priveşte durata Postului Mare, cât şi perioada care-l precede şi care a fost fixată ulterior.

Ordinea şi denumirea duminicilor Postului Mare au suferit, de asemenea, schimbări până în secolul al XIV-lea.

Perioada pregătitoare a Postului Mare este constituită din Duminica Vameşului şi Fariseului, Duminica Fiului risipitor, Sâmbăta morţilor, Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi şi Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.

La rândul ei, din punct de vedere istoric, această perioadă poate fi împărţită în două: una de pregătire duhovnicească, incluzând primele două duminici (a Vameşului şi a Fariseului şi a Fiului risipitor), şi alta de pregătire în vederea postului propriu-zis, care include cele două duminici ale lăsatului sec de carne şi, respectiv, de brânză.

Potrivit Cronografiei lui Teofan (810-814), Săptămâna Lăsatului sec de carne ar fi fost instituită în secolul al VI-lea, când credincioşii din Constantinopol ar fi impus împăratului Iustinian postirea unei săptămâni suplimentare, cu abţinere de la consumul de carne, contrar ordinelor împăratului. Cronica lui Ioan Malalas (secolul al VI-lea) corectează acest lucru şi afirmă că, de fapt, termenul apakrio, Duminica Lăsatului sec de carne, pe care îl utilizează amândouă cronicile, nu corespundea actualei săptămâni, ci ocupa locul Duminicii Lăsatului sec de brânză.

Sinaxarul Triodului plasează această introducere a respectivei duminici în epoca împăratului Heraclie (610-641), când disputele între adepţii unui post de opt săptămâni şi polemica împotriva monofiziţilor legată de aceasta au atins apogeul în Palestina. Încercând să-şi asigure sprijinul provinciilor monofizite pentru campaniile sale războinice, împăratul a favorizat tentativele de reconciliere, pentru a mulţumi ambele tabere, recurgând la acest compromis între ortodocşi şi monofiziţi; printre elementele acestui compromis figura a opta săptămână de post parţial.

Monofiziţii au refuzat orice compromis, iar proiectul de „unire” al împăratului a eşuat. Totuşi, această săptămână de pregătire în vederea Postului Mare s-a păstrat, fiindcă permitea armonizarea practicilor Constantinopolului cu cele ale Ierusalimului, lucru care convenea şi credincioşilor.

Deci, potrivit Cronografiei lui Teofan, la Constantinopol, perioada de pregătire era încadrată de vechea Duminică a Lăsatului sec de carne şi de Duminica Lăsatului sec de brânză. Este greu de ştiut dacă temele acestor două duminici – Judecata de Apoi şi Izgonirea din Rai – le-au fost atribuite încă de la început. Ceea ce ştim este că pericopa evanghelică despre Judecata de Apoi (Matei 25, 31-46) se citea la Constantinopol încă din secolul al X-lea, în Duminica Lăsatului sec de carne.

Preocuparea bizantinilor de a pregăti intrarea în Postul Mare prin două săptămâni de post parţial s-a extins deopotrivă şi la o pregătire spirituală. Aşa se face că, întrucât Parabola Fiului risipitor rezumă toate etapele convertirii şi ale pocăinţei cerute în timpul Postului Mare, era potrivit ca ea să fie evocată la începutul Triodului. În secolul al XI-lea, i s-a adăugat Duminica Vameşului şi Fariseului.

Între secolele IX şi X apar cele două sâmbete ale morţilor, de dinaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi şi a Izgonirii din Rai.

În secolele X-XI, Parabola Fiului risipitor se citea în duminica a doua din Postul Mare, însă în secolul al XIV-lea, când s-a stabilit pomenirea Sfântului Grigorie Palama în această a doua duminică, pericopa evanghelică a fost mutată în duminicile pregătitoare intrării în post, adică în Duminica a II-a a Triodului, respectiv a XXXIV-a după Rusalii.

Duminicile din Postul Mare sunt rânduite în aşa fel încât credinciosul care mărturiseşte dreapta credinţă în Duminica Ortodoxiei primeşte în Duminica Sfântului Grigorie Palama harul Sfântului Duh şi, înarmat cu puterea Sfintei Cruci, urcă pe scara virtuţilor în Duminica Sfântului Ioan Scărarul, apoi, de aici, prin pocăinţa şi smerenia Sfintei Maria Egipteanca, ajunge să-L întâmpine pe Mirele Hristos, aşternându-I haina sufletului în Duminica Stâlpărilor.

Iar după o săptămână de împreună-pătimire şi răstignire cu Hristos, credinciosul, restaurat în Hristos, va rosti triumfător în dimineaţa Învierii: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri, împreună cu Tine, Însuţi împreună mă preaslăveşte, Mântuitorule, întru împărăţia Ta.” (Cântarea a III-a, Canonul Învierii).

Sursa: arhiepiscopiasucevei.ro

De la același autor

Ultimele din categorie