Tristețea este, uneori, sau urmarea unei mânii anterioare sau este pricinuită de neîmplinirea vreunei pofte sau a vreunui câștig, atunci când cineva a văzut spulberată speranța ce-și făurise în minte despre aceste lucruri. Câteodată însă, chiar fără să existe vreun motiv care să ne pricinuiască această cădere, din îmboldirea vicleanului vrăjmaș, suntem apăsați de o atât de neașteptată tristețe încât nu mai putem primi cu bunăvoința de altă dată pe cei dragi nouă sau pe prietenii sosiți. Oricât de firească ar fi fost convorbirea lor, nouă ni se pare supărătoare și de prisos și niciun răspuns plăcut nu le dăm, fierea amărăciunii punând stăpânire pe toate tainițele inimii noastre.

Mai există încă o altfel de tristețe, mai blestemată, care împinge sufletul păcătos nu la îndreptarea vieții și la alungarea patimilor, ci la cea mai pierzătoare disperare; aceasta l-a împiedicat pe Cain (Facere 4, 9-16) de la căință, după uciderea fratelui, iar pe Iuda (Matei 27, 5), în loc să-l grăbească a cere iertare pentru trădare, l-a împins să-și pună lațul. Această tristețe este morocănoasă, fără răbdare, neîndurătoare, pizmașă, de o stearpă amărăciune și de o dureroasă disperare. Pe cel ce l-a cuprins, ea îl zdrobește sufletește, paralizându-i orice sârguință și dorința de mântuire, căci este fără noimă (rațiune) și nu numai că zădărnicești foloasele rugăciunilor, dar chiar nimicește roadele duhului, pe care îl aduce cealaltă tristețe.

(Sfântul Ioan Casian, Viața și învățăturile lui, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, p. 69)