În comunităţile omeneşti întâlnim adesea un spectacol dintre cele mai triste. Oamenii mai simţitori, mai curaţi şi mai blânzi sunt, de obicei, obiectul batjocurii celorlalţi lipsiţi de aceste daruri.

De cele mai multe ori, bunătatea, care este strâns legată de simţirea aleasă şi de curăţenie, este luată drept prostie. Lipsa de capacitate în a face răul şi a brutaliza este socotită ca o infirmitate morală şi deci, obiect de batjocoră. În om este o ciudată înclinare de a se distra şi a exprima totodată trufia pe această cale.

Dar nu numai atât. Omul este înclinat adesea să creadă în desăvârşita sa putere: stăpân deplin pe soarta sa şi a semenilor, stăpân neîntrecut şi bun cârmuitor a toate. Omul cade adesea în mrejele mulţumirii de sine, în înţelesul închipuirii de sine. Trufia se naşte din această stare.

Trufia înseamnă o acordare de credit nefirească faţă de persoana noastră; e un fel de încântare până la autodivinizare. Aparent, trufia este tărie şi superioritate. În fond însă, această stare morală este slăbiciune şi decadenţă. Omul trufaş este un om suficient, un om cu orizontul strâmt. Omul trufaş dovedeşte o jalnică sărăcie spirituală; el duce o viaţă de mare platitudine şi întuneric.

Când apare trufia, căile marilor experienţe interioare, legătura cu izvoarele omeniei noastre, puterea de înnoire şi realizare nu mai sunt cu putinţă.

Încrederea în puterile noastre, în însuşirile proprii este absolut necesară unei vieţi rodnice, cu condiţia ca această încredere să nu treacă dincolo de limitele fireşti ale făpturii noastre neîmplinite.

Din lipsa de conştiinţă a omului s-a născut această stare de tristă suficienţă a vieţii morale, care se exprimă prin trufie.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 24-25)