Trufia îi face pe oameni răi, neprietenoși, arțăgoși, ținători de minte ai răului, mânioși, neiertători și veșnic dușmănoși. Puneți doi oameni mândri să trăiască împreună. Așezați-i într-un palat mare și frumos! Prea mici li se vor părea spațioasele încăperi. Nu se vor putea suferi unul pe celălalt. Se vor certa neîncetat. Fiecare dintre ei va socoti că el are dreptate. Dacă ciocnești două pietre de cremene, vor ieși scântei, nu făină. Cel trufaș nu se va domoli niciodată. Dacă cineva îi va da un sfat bun, fiți siguri că nu-l va urma. Va face fiecare tot după voia sa, chiar dacă această nechibzuință îi va pricinui mari necazuri.

Trufia tulbură liniștea familiilor, a satelor, însângerează șezătorile, nunțile și oamenii, răzvrătește orașele, aprinde lumea întreagă și îi învrăjbește pe oameni unii cu alții.

Nimic nu nimicește viața în prietenie și rânduielile în comunitate mai mult ca trufia. Ea aduce destrămare, căci nu cunoaște nici smerenia, nici dragostea - singurele care unesc, contopesc și zidesc. Tot omul trufaș își este sieși un fel de dumnezeu. Și așa cum dumnezeirii i se acordă o grijă și o cinstire deosebită, tot astfel și el, dintre toți oamenii, vrea jertfe și cinstire, respect față de persoana proprie, fără să se simtă prin aceasta dator cuiva cu ceva. Un astfel de om, odată ce s-a înrădăcinat definitiv în această mărire de sine, aducătoare de pierzanie, poate ajunge cu ușurință și la cea de a treia și cea mai înfricoșată treaptă a mândriei - mândria împotriva lui Dumnezeu Însuși.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 183)