Maica Domnului Niamonitissa (de la Mănăstirea cea Nouă) din Hios

Un vechi obicei este ca monahii și creștinii să îmbrace sfintele icoane într-o cămașă de aur sau de argint, numită îmbrăcăminte sau ferecătură, ca semn al evlaviei și recunoștinței lor deosebite pentru nenumăratele minuni făptuite de sfinți și, mai cu seamă, de Preacurata Născătoare de Dumnezeu, care săvârșește cele mai multe și cele mai extraordinare minuni. Pentru fiecare minune, fie că era o binefacere, fie că era tămăduire de vreo boală, credincioșii îi făgăduiau Preacuratei să-i îmbrace câte o icoană în aur sau argint.

Monahii de la Nea Moni, din recunoștință pentru minunile pe care îi învrednicise a le vedea, dar și ca să protejeze vechea icoană bizantină făcătoate de minuni, aflată de ei prin voia lui Dumnezeu, și pe care o așezaseră în mănăstirea zidită special să o adăpostească, au hotărât să-i facă ferecătură scumpă de aur.

Au chemat pentru această lucrare pe cel mai vestit argintar din Hios, care pe atunci era  „cetatea cel mai frumos întocmită din tot Răsăritul”  

Ca să-i ușureze munca, eclesiarhul a mutat icoana în Biserica Mare, unde meșterul și-a început lucrul cu cea mai mare evlavie.

Cu toate că el se străduia să fixeze îmbrăcămintea cu cea mai mare băgare de seamă și în chipul cel mai delicat, ca să nu pricnuiască vreo vătămare sfintei icoane, Maica Domnului simțea greu loviturile de ciocan, ca și când meșterul ar fi țintuit-o chiar pe ea, de vie, pe cruce, cu piroane. De aceea Preacurata i s-a arătat și i-a șoptit cu glasul ei dumnezeiesc, ce-i picura dulceață în urechi:

- Lovește mai ușor! Lovește mai ușor, fătul meu, ca să ai binecuvântarea mea. Icoana e veche, precum vezi, ai grijă să n-o vatemi, cumva.

Mirat, argintarul și-a ridicat privirea spre glasul pe care-l auzea. Lângă el stătea o Doamnă de neam, în veșminte de aur ce străluceau de-ți luau ochii, „împodobită cu podoaba strălucirii și înveșmântată în prea-plăcută și dulce frumusețe”. Aproape orbise de la scăpărările acestor veșminte de aur, privirea i se încețoșase, iar glasul îi pierise cu totul.

Ar fi vrut s-o întrebe „cine ești tu, Stăpâna mea”, dar n-a mai putut rosti nici măcar o vorbă: Doamna aceea îmbrăcată ca o împărăteasă se îndrepta plutind spre ușa diaconească a Sfântului Altar. Dispăruse, pentru a se așeza din nou de-a dreapta Fiului său: „Împodobită cu virtuțile Împăratului tuturor, te-ai așezat de-a dreapta Celui născut dn sângele tău, Nenuntită, cea care se roagă cu osârdie pentru noi, ca să fim mântuiți din toată nevoia”.

Meșterul argintar a urmat-o ca fermecat pe Doamna din vedenie care îi vorbise până în Sfântul Altar, unde, în icoana din absidă, a recunoscut-o: era Maica Domnului Platytera, care se întorsese la locul ei, locul mijlocitoarei între Dumnezeu-Tatăl și oameni.

(Arhimandrit Teofilact Marinakis, Icoanele  făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, Editura Sophia, 2008, pp. 286 -287)