Duminica trecută, după săvârşirea Sfintei Liturghii, în singura biserică din Iaşi ce-l are ca ocrotitor pe Sfântul Ierarh Spiridon, a fost depus trupul neînsufleţit al profesorului şi psihologului Adrian Neculau. Vestea trecerii sale la cele veşnice a surprins pe toată lumea, întrucât nimic nu părea să anunţe un astfel de moment. Mai mult, cu nici două zile înainte ca sufletul său să fie chemat la întâlnirea cu Domnul, a ţinut şi o prelegere, despre care voi vorbi mai mult spre finalul articolului. La slujba de înmormântare au fost prezente personalităţi de prim rang ale mediului universitar, iar mesajele trimise cu acest prilej au venit, practic, din toată ţara, de la numeroase instituţii de învăţământ şi cercetare (din domeniul psihologiei). Dacă despre statura sa intelectuală, despre decisiva contribuţie la fondarea, în România, a unei psihologii sociale de nivel european sau despre neobositele sale luări de poziţie în favoarea unei democraţii care să nu poarte amprenta unor mentalităţi de sorginte comunistă, s-a amintit, cu respect şi admiraţie, în această perioadă de doliu, eu aş dori să conturez o dimensiune mai puţin cunoscută a profesorului Adrian Neculau, aceea de fiu al Bisericii Ortodoxe Române.

Simpla enumerare a celor care au alcătuit soborul de preoţi, ce s-a rugat pentru odihna şi veşnica pomenire a sufletului său, spune multe despre preţuirea de care s-a bucurat. Au fost prezenţi doi profesori universitari – părintele Viorel Sava şi părintele Vasile Nechita (care a şi ţinut primul cuvânt de pioasă evocare), un reprezentant al monahismului (arhimandritul Dosoftei Şcheul, marele eclesiarh al catedralei mitropolitane din Iaşi), părintele Constantin Andrei (care coordonează, la nivelul Iaşului, activitatea "Frăţiei Ortodoxe Române" – o organizaţie a laicatului ortodox în care au activat, de-a lungul anilor, numeroşi intelectuali de marcă), un reprezentant al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Iaşilor (părintele Neculai Dorneanu), un reprezentant al preoţilor de mir (părintele Mircea Stoleru – cel care l-a avut, nu o dată, invitat în parohie, spre a conferenţia, pe profesorul Adrian Neculau). De asemenea, nu în ultimul rând, au fost prezenţi şi s-au rugat pentru sufletul său şi trei consilieri ai IPS Părinte Mitropolit Teofan (preoţii Marian Timofte, Bogdan Dedu şi subsemnatul), care au transmis familiei îndoliate un cuvânt de mângâiere părintească din partea Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei. În total au fost 9 slujitori ai altarului, simbolică prezenţă a celor 9 cete îngereşti care, nădăjduim, vor fi însoţind, din mila şi iubirea Preasfintei Treimi, sufletul "robului lui Dumnezeu Adrian" în locul "cel luminat", în care nu mai este "nici durere, nici întristare, nici suspin".

Faptul că profesorul Adrian Neculau a fost, de-a lungul vieţii sale, un fiu devotat al Bisericii, un practicant al credinţei şi un mărturisitor al lui Hristos, inclusiv în mediile universitare, se datorează, cu siguranţă, şi educaţiei pe care a primit-o. Din familie i s-a cultivat, pe de o parte, aplecarea spre carte şi râvna spre educarea şi luminarea poporului, pe de altă parte, în inima sa a fost sădită, încă de timpuriu, sămânţa credinţei. E suficient, în acest sens, să menţionăm că a fost nepotul lui Eugen Neculau, care a fondat, la Ungureni, Universitatea Populară, şi că a fost fiul unor învăţători ce l-au cunoscut şi au ucenicit, o vreme, pe lângă părintele Constantin Galeriu. Deloc întâmplător, la rândul său, profesorul Adrian Neculau a crescut, ca pe un fiu, pe nepotul său, Bogdan Neculau, licenţiat în Teologie şi în Psihologie, realizator de programe religioase la Radio Iaşi, actualmente cadru didactic la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din urbea noastră (de la domnia sa am obţinut – şi îi mulţumesc şi pe această cale –unele detalii din biografia unchiului său).

Un intelectual mărturisitor al lui Hristos

Mi se va spune, poate, că şi alţi intelectuali din ţară au primit o educaţie religioasă în familie, unii având, ca modele apropiate, chiar preoţi sau monahi. Dar nu toţi au urmat calea credinţei, unii, din păcate, preferând a se lăsa ispitiţi, până la sfârşitul vieţii, de cântecul de sirenă al unei raţiuni absolutizate – în fapt, transformată într-un soi de "idol" la care s-au şi închinat. Încât avem, fără îndoială, în cazul profesorului Adrian Neculau, exemplul celui care a ales, cu bună ştiinţă şi cu bună... voinţă, a primi şi a pune în practică Evanghelia. Faptul e cu atât mai uimitor cu cât, după 1989, deşi s-a sesizat o revigorare a credinţei în noul context politic, care asigură libertatea necesară în acest sens, e uşor de remarcat şi perpetuarea, totodată, a unui soi de "reţinere" a intelectualului român în a-şi afirma public credinţa (atunci când ea există, evident): ieri, din raţiuni de "prudenţă" în faţa vigilenţilor securişti; azi, mai ales pentru că îşi îndreaptă privirile înspre un Occident luat ca model "absolut" – fără necesarele nuanţări şi delimitări – ajungând, în cel mai bun caz, a-şi restrânge viaţa "de creştin" la limitele spaţiului domestic/intim. Între cei, destul de numeroşi, totuşi, care nu s-au ruşinat a-şi asuma statutul de creştin, s-a numărat şi profesorul Adrian Neculau. Într-o discuţie pe care a avut-o, în zona înţesată de mănăstiri a Neamţului, cu mai mulţi intelectuali, el sintetiza şi care sunt cele trei elemente ce dau consistenţă unei mărturisiri creştine făcute de un laic: 1) forţa credinţei; 2) puterea exemplului personal; 3) forţa valorilor autentic creştine (aspect extrem de important, deoarece se reţin, prea adesea, din creştinism, doar acele valori ce pot susţine o edificare spirituală, culturală, evitându-se aspectele "scandaloase", nelumeşti, ale discursului cristic). De altfel, prezenţa profesorului Neculau la câte o mănăstire, pentru diferite perioade, intra în sfera firescului, despre pelerinajul sau dialogurile purtate la mănăstiri precum Putna, Neamţ, Vovidenia sau Miclăuşeni, găsind numeroase referinţe în textele sale, mai ales în tableta săptămânală pe care o semna în paginile "Ziarului de Iaşi".

La slujba de înmormântare am evocat şi unul dintre multele episoade relevante pentru dimensiunea creştină a psihologului Adrian Neculau, dar şi despre admiraţia şi dragostea pe care i-o purtau studenţii. Undeva la graniţa dintre milenii, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi (ASCOR) din Iaşi a avut iniţiativa de a organiza o conferinţă în care să se clarifice în ce măsură relaţia duhovnic-ucenic îşi poate găsi unele similitudini în relaţia dintre maestru şi discipol (în filosofie), în dimensiunea pedagogică a relaţiei dintre educator şi elev, respectiv în abordarea, în psihologie, a relaţiei dintre terapeut şi pacient. Dacă, în calitate de reprezentant al teologiei, a fost invitat părintele profesor Gheorghe Popa, ca reprezentant al filosofiei a fost prezent profesorul Ştefan Afloroaei, iar pedagogii l-au avut în sală pe profesorul Constantin Cucoş, din partea psihologilor a fost invitat, deloc întâmplător, profesorul Adrian Neculau. Sigur că, şi în acel moment, dar şi de atunci încoace, la o astfel de dezbatere interdisciplinară, dar din perspectivă creştină, şi alţi intelectuali de marcă ar fi putut să ia loc, cu o aceeaşi competenţă, la prezidiul unei astfel de conferinţe. Dar faptul că şi atunci, dar şi cu alte prilejuri, inima curată şi entuziasmul misionar al ascorenilor a "căutat" către profesorul Adrian Neculau, spune mai mult decât mii de cuvinte ce s-ar strădui să contureze dimensiunea creştină a vieţii sale. Eu însumi îi datorez, în parte, faptul că, după Filosofie, am putut urma cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Iaşi. Eram în 1997, la sfârşitul studiilor întru cele ale "iubitorilor de înţelepciune", când, îndemnat de domnia sa să mă înscriu pe traseul ce m-ar fi îndreptat către o carieră universitară, mărturisindu-i dorinţa mea de a urma Teologia (a fost prima persoană, în afara familiei, care mi-a cunoscut acest gând), nu numai că nu a încercat să-mi schimbe opţiunea, dar m-a încurajat într-un mod pentru care şi acum îl evoc, în rugăciunile mele, cu multă recunoştinţă.

Aşa cum mărturiseşte nepotul său, profesorul Bogdan Neculau, şi-ar fi dorit foarte mult, în perioada următoare, să scrie o lucrare despre "Psihologia religiei". Probabil că dintr-o astfel de lucrare ar fi făcut parte şi elementele prezentate, cu foarte puţină vreme înainte de a trece la Domnul, în conferinţa susţinută la Biserica "Adormirea Maicii Domnului" – Galata, unde a fost invitat de părintele Mircea Stoleru să vorbească despre "Psihologia credinţei". A vorbit atunci, între altele, despre credinţa care i-a făcut pe intelectuali să reziste în închisorile comuniste, despre resorturile psihologice ale faptului că prigoana nu îndepărtează, ci apropie de Dumnezeu, precum şi despre faptul că oamenii sunt uniţi de puterea credinţei care, între altele, fortifică sentimentul de întrajutorare, responsabilizează şi, nu în ultimul rând, micşorează, până la dispariţie, sentimentul de singurătate. Aceasta a fost ultima prelegere publică a profesorului şi psihologului Adrian Neculau, ţinută, precum se vede, nu într-un amfiteatru sau într-o aulă academică, ci într-o biserică! Întâmplare? Sigur că nu. De aici – şi nu numai – îmi alimentez nădejdea că sufletul său se odihneşte cu cei drepţi. Pentru că, în Biserică, avem convingerea că "în ce vei fi găsit, în aceea vei fi judecat!". Iar pe dumnealui moartea l-a surprins, practic, în biserică, în calitatea pe care şi-a cultivat-o de-a lungul întregii vieţi, aceea de mărturisitor al lui Hristos. S-a spus, acum aproximativ două mii de ani: "De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri" (Luca 9, 26). Dar cel care nu se va ruşina a-L mărturisi pe Hristos, de câtă cinste se va bucura? Nu ştim a da un răspuns mulţumitor la această întrebare, dar am convingerea că profesorul Adrian Neculau se va fi numărând între cei care vor gusta o astfel de cinste. (Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)