Moartea violentă a Sfântului Ioan Botezătorul este întâmpinată de Biserica Ortodoxă cu post, chiar dacă această zi, 29 august, ar cădea duminica; ni se arată astfel că îmbuibarea, în orice formă a ei, viețuirea departe de voia Domnului duc la fapte necugetate, uneori la crime, așa cum s-a întâmplat cu cel trimis de Dumnezeu ca să pregătească venirea lui Mesia. Ajunarea din ziua pomenirii morții Îna­in­temergătorului Domnului nu reprezintă doar întristare, tânguire pentru mișeleasca sa ucidere. În general, pe toți martirii din calendar îi pomenim la data când au suferit moarte mucenicească pentru Hristos, dar la niciunul dintre ei Biserica nu a rânduit un post special. Doar în ziua pomenirii Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, postul statornicit are menirea de a ne reaminti că promiscuitatea în care se complac unii oameni intră în conflict cu echitatea și sfințenia, că absența pocăinței, căderea fără dorința de ridicare, provoacă drame incomensurabile.

Spre a sublinia importanța pocăinței în viața creștinului, e suficient să apelăm la bogata literatură filocalică a Bisericii Răsăritene: ea ne învață că pocăința reprezintă o modalitate de tămăduire și de desăvârșire a sufletului, constituind o stare firească a ființei umane și neavând anumite soroace specifice exis­tenței noastre. Celor ce afirmă cu nonșalanță că această mare și mântuitoare virtute este specifică doar senec­tuții le răspundem cu inspiratele cuvinte ale Părintelui Galeriu: „Pocăința nu este numai o virtute dovedită în anumite momente, ci o atitudine permanentă, un curent continuu de viață spirituală. Un neîncetat flux și reflux, apus și răsărit, început nou și bun”. După cum deja am afirmat, pentru noi valoarea pocăinței se clădește atât pe cuvintele Sfintei Scripturi, cât și pe cele din scrierile patristice, care i-au acordat spații generoase, dar și numiri pe măsură: „al doilea har”, „a doua renaștere”, „reînnoirea Botezului”, „curățirea conștiinței”.

Termenul uzual de „pocăință” derivă din sensul literal al cuvântului grec „metanoia”, care înseamnă „schimbare a minții”. Se pare că limbile în care a fost tradus termenul grecesc nu au izbutit să cuprindă sensul profund al noțiunii. Bunăoară, în graiul românesc cuvântul „pocă­ință” derivă din slavonă și desemnează starea de remușcare, regretul, durerea pentru greșeala săvârșită. Termenul latin „penitență”, provenit din poenam tenere, eviden­țiază latura juridică, conștiința delictului, a greșelii, frica de pedeapsă. Dar „metanoia” nu înseamnă doar pocăință, regret și nici doar frică de pedeapsă, ci mai mult: o transformare profundă, o primeneală de căpătâi a trăirilor și simțirilor, capabilă să pună temeluire unui nou mod de viață. Cu alte cuvinte, pocăința îl ajută pe om ca, oricât de jos ar fi căzut, să se reașeze în matca firească, pe calea ce duce la Cer; ea îl reîntoarce la Dumnezeu, îi curăță conști­in­ța. De aceea Sfinții Părinți ne învață că întreaga noastră exis­­tență trebuie să se desfășoare sub semnul pocăinței. Rolul acesteia este de a-l ridica pe credincios din păcatele și patimile în care a recăzut, de a-l curăți și de a-l înveșmânta iarăși în harurile de la începuturile vieții creștinești. Prin pocăință, omul nu redobândește harurile primite la Botez, căci nu le-a pierdut, ci doar le-a îngropat în „pământul” sufletului său. Printr-o pocăință plină de lacrimi, omul, asemenea picăturilor de ploaie, dă apă „cernoziomului” duhovnicesc al ființei sale, scoțând din adânc roadele primite prin Taina Sfântului Botez și făcându-le lucrătoare în vederea dobândirii mântuirii.

Fiind condiția fundamentală pentru mântuirea omului căzut în păcate după Botez, pocăința, consideră Sfinții Părinți, rămâne cea dintâi și cea mai mare lucrare duhovnicească, mai presus de orice virtute; trebuie ca omul să i se dedice cu totul și înainte de orice altceva, căci în ea se cuprinde toată partea lui de lucrare pe care se cuvine să o împlinească dacă dorește să se mântuiască. Sfântul Marcu Ascetul afirmă:

Domnul nostru Iisus Hristos, dând pentru mântuirea tuturor oamenilor poruncile cuvenite măreției lui Dumnezeu, a pus libertatea ca temei al lor și le-a fixat ținta spre care trebuie să alerge, spunând: «Pocăiți-vă!», pentru ca noi prin aceasta să înțelegem că toată mulțimea poruncilor se cuprinde în una singură: cea a căinței pentru păcatele noastre.

Poate că de aceea Sfântul Isaac Sirul o numește „cea mai înaltă dintre virtuți”. Părintele profesor Ioan Teșu, în cartea Teologia necazurilor, conchide:

Pocăința este suportul și însoțitoarea tuturor celorlalte virtuți creștine. Ea este mama, temelia sau rădăcina lor, dar și sora lor, care le ajută să se desăvârșească. Edificiul duhovnicesc uman se fundamentează, se înalță pe punctele de rezistență ale pocăinței. Conștiința imperfecțiunilor și a păcatelor noastre ne întreține dinamismul sufletesc către o viață mai înaltă din punct de vedere duhovnicesc.

Având în vedere toate acestea, se cuvine să privim sărbătoarea de la finele lui Gustar ca pe un stăruitor apel adresat nu doar fiecăruia dintre noi, ci și uma­nității în general, care trăiește astăzi o dramatică secularizare. Pocăința la care suntem chemați va săvârși o necesară incizie în propriile suflete, dar și în conș­tiința lumii, pătrunzând mai adânc decât păcatul, atingând profunzimile ființei noastre, dar și ale omenirii întregi, ca să le primenească spre a le deschide către harul dumnezeiesc.