Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii este cea mai „tânără” serbare închinată Maicii Domnului, generalizată abia în secolul al XI-lea, care amintește de o minune petrecută prin secolul al V-lea, pe timpul domniei binecredinciosului împărat Marcian și a soției sale Pulheria, relatată de către Nichifor Calist Xantopol, renumitul istoric bizantin. Un soldat, pe nume Leon Markellis, pe când se plimba printr-o pădure în afara Porții de Aur, deci în exteriorul cetății Constantinopolului, a întâlnit un orb care i-a cerut apă de băut. În timp ce Leon se întreba de unde să-i dea apă orbului, o voce îl îndeamnă să meargă spre mijlocul pădurii și acolo va afla un izvor. Urmând sfatul, soldatul a găsit sursa de apă care s-a dovedit tămăduitoare: orbul însetat a băut, apoi Leon i-a stropit ochii cu apa izvorului, după cum același glas l-a îndemnat, și, imediat, cel ce nu vedea până atunci în chip minunat și-a căpătat vederea: „pătrunde Leone, Împărate, mai adânc în pădurea aceasta și luând cu mâinile apă tulbure, potolește setea orbului și apoi unge cu ea ochii lui cei întunecați; și vei cunoaște de îndată cine sunt eu, care sălășluiesc aici de multă vreme” . 

Glasul tainic și profetic s-a dovedit a-i aparține Maicii Domnului. Orbul a văzut, iar el, la scurt timp, a ajuns basileu, așa cum i-a prevestit Fecioara Maria. Ca împărat, Leon nu a uitat de binecuvântatul izvor și a  construit acolo o primă biserică. Peste un secol, Împăratul Justinian cel Mare s-a însănătoșit de un edem spălându-se cu apa tămăduitoare. În semn de recunoștință, prin anul 560 el ctitorește o biserică măreață alături de cea a lui Leon, lângă care s-au ridicat și dependințele necesare funcționării unei mănăstiri.

Despre aceasta din urmă, Nichifor Calist spune că a rezistat până în secolul al X-lea, când au distrus-o năvălitorii ce râvneau să cucerească strălucita capitală a Bizanțului, fiind însă refăcută după scurt timp. Căzând Constantinopolul în mâinile turcilor, ei au dărâmat în totalitate sfântul locaș, piatra zidurilor lui servind la construirea moscheii sultanului Baiazid. Din vechiul ansamblu a rămas doar un mic paraclis, distrus și el de eteriști pe la 1821. În 1833 sultanul Mehmet al II-lea a permis grecilor să reconstruiască edificiul, sfințirea lui oficiindu-se pe 2 februarie 1835 de către Patriarhul Constantinopolului, Constantin al II-lea. Noua biserică a rezistat până-n 1955, fiind distrusă iarăși de musulmani, dar la scurt timp refăcută, la dimensiuni modeste, purtând astăzi numele de „Silibria” .

Slujba zilei a compus-o, în mare parte, Nichifor Calist Xantopol, câteva stihiri de la vecernie aparținându-i și lui Iosif Imnograful. Cântările de la Vecernie și Utrenie o proslăvesc pe Maica Domnului ca izvor al vieții, căci ea L-a născut pe Mântuitorul Hristos, Calea, Adevărul și Viața (In. 4, 16). Maica Domnului este numită în cântările sărbătorii „izvor din care curge toată bunătatea”, „izvor de viață purtător”, „al doilea Siloam”, „izvorule cel ce ai primit Viața” . 

Până-n secolul al XIV-lea, Izvorul Tămăduirii se prăznuia pe 8 ianuarie ori pe 9 iulie, probabil din rațiuni practice, fiind legate acele zile de anumite pelerinaje mari care se săvârșeau în vechea capitală a Imperiului Bizantin. 

După veacul al XV-lea, sărbătoarea a fost mutată în ziua de vineri din Săptămâna luminată, amintindu-ne că în Vinerea mare, când Maica Domnului, înlăcrimată, își  înmormânta cu nespusă durere pe Fiul ei, cel preaiubit, iar acum, în Vinerea luminată, Născătoarea de Dumnezeu, se vădește a fi izvor de tămăduiri celor ce cred în Hristos, Cel Răstignit și Înviat din morți. 

Icoana sărbătorii Izvorului Tămăduirii o prezintă pe Maica Domnului Oranta - Rugătoare, cu mâinile înălțate în formă de rugăciune, iar Mântuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la rugăciunile Maicii Domnului, binecuvântează cu ambele mâini. Atât Domnul, cât și Preacurata Sa Maică sunt zugrăviți într-o colimvitră, într-un bazin semănând cu o cristelniță. În el se coboară apă, iar oamenii, primind-o, se tămăduiesc. Deasupra Maicii Domnului, de-o parte și de alta, stau îngerii. 

Această icoană concentrează în ea toate înțelesurile duhovnicești ale sărbătorii Izvorului Tămăduirii. În centru se găsește Mântuitorul Iisus Hristos, Cel înviat din morți, Care ne-a vindecat de boala păcatului neascultării prin ascultare desăvârșită, în Vinerea Patimilor, când Maica Domnului, aflată sub Cruce, prefigura Biserica; peste șapte zile, în Vinerea Luminată, ni se face „izvor de viață purtător”, care revarsă „minuni peste toată lumea”. Fiind vorba de un izvor și de tămăduire prin apa binecuvântată a sa, tradiția Ortodoxă a hotărât ca în Vinerea Luminată să se săvârșească slujba de sfințire a apei, după o rânduială specială.