Răsfoind o carte a­vând drept subiect darurile Sfântului Duh, am dat în­tâm­­plător peste o istorioară pe­tre­­cută acum vreo 300 de ani în Mănăstirea Sarov, a­co­lo unde la acea vreme trăia starețul Serafim. Sfântul este ce­lebru pentru minunile săvârșite, pentru înainte-vederea lui, dar mai ales pentru conversația cu Nikolai Motovilov, că­ru­ia i-a arătat ce înseamnă do­bân­direa harului Duhului Sfânt. Is­to­rioara din carte se re­­feră la un alt episod. Se spu­ne că un călugăr de aici era lo­vit de melancolie, încât nu pu­tea să se ridice de jos. Întâlnin­du-se o dată cu Sfântul Serafim prin mănăstire, a fost „citit” de ma­rele stareț, care i-a înțeles suferința de îndată. Pedagog sub­til, Avva a început să cânte un tropar, arătând fratelui tâ­năr cum să-și depășească ne­pu­­tinţa. Era vorba despre un imn din cântarea a 9-a din Pa­ra­cli­sul Maicii Domnului: „Umple de bucurie inima mea, Fe­cioa­ră, ceea ce ai primit pli­ni­rea bucuriei şi ai pierdut grija păcatului”.

În toate ceasloavele, titlul Pa­­raclisului e însoțit de indicația: „Se zice la întristarea sufle­tu­lui și la vreme de nevoie”. A­cest lucru e de la sine înțeles, mai ales că grecescul „paraklisis” înseamnă „mângâiere”. Pre­cum citim în numeroase al­te rugăciuni, Sfânta Fecioară e mângâietoarea noastră în ne­ca­zuri. Teostirict Monahul, pre­supusul autor al paraclisului, accentuează de mai multe ori calitatea Maicii de mijloci­toa­­re către Hristos, lucru ce se datorează curățeniei sale duhovnicești și trupești, pentru ca­re a și fost aleasă de Dum­nezeu, pentru ca din ea să Se nască nouă Mântuitor.

După ce a cântat acest tro­par, Sfântul Serafim a adă­u­gat: „Nu ne este îngăduit să fim întristaţi! Hristos a biruit toa­te! L-a înviat pe Adam! A e­li­­berat-o pe Eva! A biruit moar­­tea!”. Părintele a făcut ast­fel o scur­tă incursiune bi­bli­­că a mo­ti­ve­lor pentru care Mai­ca Dom­nu­lui poate umple de bucurie ini­mile. Numai da­că ne gândim că întreg universul a căpătat o al­tă lumină du­pă Întruparea lui Hristos, înțelegem că Maica Sa este pur și simplu bucuria în­trupată. Privind la Fe­cioa­ra Maria ținând pe Prunc în brațe, nu vedem numai o icoa­nă a maternității, ci totoda­tă pe cea a curăției, a iubirii și a smereniei. La venirea Ar­han­ghe­lului Ga­vri­il cu vestea cea minunată, ea a răspuns: „Iată roa­ba Dom­nului. Fie mie după cu­vân­tul tău! ” (Luca 1, 38), și astfel a primit plinirea bucuriei, ca­­re este Hristos, Care a biruit toa­­te, inclusiv moartea și a în­vi­­at pe Adam, așa cum spunea starețul din Sarov.

Încă un lucru se mai spune în imnul adresat Sfintei Fe­cioa­re, anume că a pierdut gri­ja păcatului, o expresie care trezește nedumerire, mai ales că de cele mai multe ori ne în­gri­jim să fim atenți ca să evităm păcatul. Ori, în a­cest caz, este vorba pare-se despre exact o­pusul. Nu fără motiv se spune că poruncile cele vechi erau îndeobște negative: ele înfierau ce­va, purtau grijă de oameni ca să nu păcătuiască. Până și în Rai, Adam primise porunca de a nu mânca fructul unui anumit pom. Mai târziu, Decalogul dat pe Muntele Sinai trasa li­ni­i­­le unei vieți morale în același mod, îngrijind ca omul să nu pă­cătuiască, spunându-i ce să nu facă. În schimb, Hristos le dă „poruncă nouă” ucenicilor: să se iubească unii pe alții (Ioan 13, 34). Despre iubirea lui Dumnezeu se a aproapelui mai vor­bise și altă dată (Matei 22, 39), însă cel mai cunoscut exemplu rămâne pilda Sa despre samarineanul milostiv, ca­re nu s-a mai îngrijit de trebu­ri­­le sale și nici de cutumele so­ci­­ale, ci a sărit în ajutorul celui ră­nit (Luca 10, 25-37). Pe scurt, porunca nouă a lui Hristos este cea prin care se pierde gri­ja păcatului. Având în față pe aproapele, omul nu mai are în prim plan gândul la ce nu trebuie să facă, la evitarea căderii în greșeală. Grija păcatului s-a pier­dut și a început grija dra­gos­tei – care propriu-zis nici nu e o grijă, ci atitudinea firească a omului care se aseamănă din ce în ce mai mult Creatorului.

Comentând apologia iubirii din prima epistolă soborni­ceas­că a Sfântului Ioan (I Ioan 4, 4-12), Sfântul Augustin a scris o o­­milie devenită celebră în lite­ra­­tura creștină. Fericitul episcop al Hiponei arată cum ori­ce faptă a noastră trebuie să fie făcută oglindind iubirea: „În­tr-un cuvânt, primește această scurtă poruncă: iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieși decât bine” (Au­gus­tin, Zece omilii la Epistola lui Ioan către Parți, VII, 8).