Mânia nu trebuie desfiinţată cu totul, ci folosită cum se cuvine prin cele patru virtuţi cardinale, cum a făcut Domnul Iisus Hristos. Cu mânia astfel folosită putem birui diferitele patimi. În felul acesta facem şi din mânie o putere pozitivă, aşa cum a voit-o Dumnezeu când ne-a înzestrat cu ea, şi desfiinţăm şi ispita patimilor sau înseşi patimile din noi.

Cuviosul Isaia Pustinicul preţuieşte „mânia cea după fire”, care se opune la tot ce e rău. Nu tolerează răul. Nu e indiferentă faţă de rău. Ci luptă împotriva lui, nu-l face, îndeamnă la a nu se face. Mânia aceasta împotriva răului se hrăneşte din frica de Dumnezeu şi din iubirea pe care o naşte această frică. Deci are loc o unire între mânia împotriva răului şi iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Căci iubirea nu e nepăsătoare faţă de rău.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești II, Editura Doxologia, 2013, pp. 33-34)