Încheiasem lectura la volumul lui Alexandru Ciorănescu (Amintiri fără memorie, Spandugino, 2019, 415 pg.) și m-am surprins fiindu-mi dor de duhul cărții. Unul al căutărilor, refugiilor în literatură dinaintea unei realități nu tocmai frumoase. Și am căutat atent în bibliotecă o echivalență. Am descoperit, fericit, că lui Matei Călinescu i s-au publicat două din Jurnalele sale: Un fel de Jurnal (Humanitas, 2016, 179 pg.) și Spre România (2000-2002). Jurnal inedit (Humanitas, 2016, 151 pg.).

Pentru ce sunt atât de importante astfel de Jurnale? Pentru mărturia lor elocventă că în situații de risc maxim a pierderii omeniei cultura este aliatul cel mai de preț care, constant și fragil, te apropie de Dumnezeu. Prin astfel de texte descoperim, într-un fel, kitul de rezistență al vremii de acum. Tulburi. Neatente la om ca persoană singulară. Sunt în volumele lui Matei Călinescu – mă refer în speță la acestea două – câteva consemnări de viață din vremea în care acesta își căuta refugiul în staff-ul democrației americane ori în liniștea cu adevărat aulică a Universităților de dincolo de Ocean. Frisonul libertății, străbătând corpusul gândirii lui Matei Călinescu, îl aduce aproape, foarte aproape de toți cei care și-au hrănit din muncă individuală – intelectuală, în cazul său – dreptul la existență imediată. Academic și destins, percepția lui asupra mecanismelor gândirii politice americane, asupra modului în care cultura se racordează (sau nu) vieții ori incredibilei des-viețuiri la care asistă – și noi acum, parcă, mai din plin – fac din „lentilele sale de contact” o posibilă reglare de cheie în perceperea vieții și morții, deopotrivă.

Un exemplu. În 1974, când i se cere predarea unui curs despre cenzura comunistă, Matei Călinescu are o consemnare extrem de pertinentă în lectura actualității noastre: „Azi la TV (pe canalul NBC), interviu luat unui profesor de la Berkley, întors de curând din Rusia, unde predase timp de un an literatura americană la Universitatea din Moscova. Răspunsuri prudente: în mod evident, nu vrea să-i supere cu nimic pe ruși. Era aproape recunoscător autorităților că nimeni nu-l instruise ce să spună la cursuri. (Probabil că nici nu fusese nevoie, se instruise singur). Revelator răspunsul profesorului californian la întrebarea reporterului despre reacțiile studenților în timpul campaniei oficiale anti-Soljenițîn și apoi după expulzarea lui. Unii studenți păreau al respecta pe S., dar toți cei cu care discutase considerau că acțiunile și declarațiile lui S. erau condamnabile. De ce? Pentru că puteau provoca o renaștere a represiunilor staliniste; pentru că, iritând autoritățile, le putea determina să-și înăsprească politica. (Ce bine cunosc acest argument: de câte ori nu a fost el repetat, chiar de către reprezentanții culturali ai partidului, în legătură cu Goma!). Profesorul era implicit de acord. Forța totalitarismului vine din capacitatea sa de a crea, la început prin teroare brută, mai apoi printr-o teroare mai difuză, o „psihologie de ostatici”, cum o numeam acum câțiva ani într-o discuție cu L. Raicu. Faptul că în Rusia și în alte țări ale „lagărului socialist” au apărut dizidenți nu contrazice această masivă realitate socială. E trist să vezi că această „logică a ostaticilor” li se pare normală și unor intelectuali occidentali” (vol. Un fel de jurnal, ed.cit, pp. 19-20). Admirabil debușeu la o frescă vie, scriitura lui Matei Călinescu pare a fi spre vindecarea noastră de „ostaticism” cronicizat de lipsa noastră de memorie istorică.

Sursa: tribuna.ro