Am descoperit, pe parcursul documentării pentru o serie de lucrări despre Ardeal, lucrări de foc, strașnice alcătuiri. Multe mai ales emoționale, fără suportul pe care cercetarea istorică de astăzi și de ieri le-ar cere pentru a fi citate a bibliografie esențială în formarea unei culturi istoriografice. Și totuși... Am scris în săptămânile trecute despre lucrarea lui Nicoară Mihali despre revista Transilvania (Transilvania, revista unui ideal, Editura Cetatea Romei, Baia Sprie, 2020, 220 pg.). Cu ea am intrat și în posesia unui volum-școală: Iosif Sterca Șuluțiu de Cărpeniș, Avram Iancu. Biografia din 1897 (Editura Cetatea Romei, Baia Sprie, 2021, 115 pg.). O reconstituire de marcă a unei lucrări fundamentale, fie și prin opoziția ce i-a adus-o Silviu Dragomir. Care nu s-a pierdut în polemici inutile, ci a scris la rândul său o minunată monografie: Avram Iancu (București, 1965, 304 pg și o altă ediție în 1968; o ediție mai recentă, editor fiind Emanuil Rus, apărută la Cluj Napoca 1989, 218 pg.).

Recunosc că deși poartă însemnul „ediție adaptată” o socotesc o strălucită redare în cadrele redactării moderne a unei sensibil-emotive lucrări. Nici nu vreau să mă gândesc ce va fi fost în sufletul românilor ardeleni când citeau astfel de texte, astfel de povești despre Crăișorul care a făcut din Apuseni Cetate eternă rezistenței. Care la 13 septembrie 1872 primea în țărâna sfântă a Țării Zarandului, la Țebea, lângă gorunul lui Horia – cel dintâi simbol al curajului – trupul rătăcitorului rănit și apăsat de luptele interioare ca și a celor din afară în același chip. 10000 de moți și crișeni, 36 de preoți. Marea care urca Muntele. Apoi, an după an, până când sărbătorile s-au transformat în sărbătoriri penibile, pentru fiecare prezență românească la Mormântul lui Iancu românii au plătit cu temniță, rană și obidă. Cu sânge. Constituită România Mare – și prin prețul lui, al lui Iancu – lucrurile păreau că vor ține de o creștere continuă a bucuriei de a-l ține în viață prin amintirea vieții și faptelor sale. Apoi am constatat ca români că Avram Iancu este de fapt luptător împotriva oricărei dictaturi și oricărui dictator. Pentru că este simbolul Libertății. Din acest punct de vedere înțeleg deplin și cea dintâi prefață a cărții – Ce face posteritatea?, semnată de Tiberiu Groza, președintele Societății cultural-patriotice Avram Iancu, pp. 7-8 – și parcă mai abitir cea de-a doua prefață cu același titlu „Ce face posteritatea?” scrisă de inimosul editor și creator, aș îndrăzni, al prezentei ediții, Dr. Nicoară Mihali (pp. 9- 27) care propune o analiză faptică a modului în care Regele Munților a fost sărbătorit, reamintit, memorat de generații și generații de români, nu doar ardeleni. Amenda lui acordată bâlciului politic de la Țebea, repetat cu obstinație ca orice mediocritate penibilă, m-a răcorit oarecum. Dar nu a îndreptat efortul de „nul” istoric în care-l sufocăm pe Iancu. Știu că își dorește să ofere cele două monografii Avram Iancu parlamentarilor români. Știu că unul din țelurile cărții este să premieze copii care încă mai vibrează la rostirea patriotică a limbii în care ne locuim dorurile. Sper din inimă să reușească. Și parte din banii împrăștiați pe fluturași și reclame la uitare să poată fi investiți în memoria istorică a Țării.

Lucrarea lui Iosif Sterca Șuluțiu de Cărpiniș merită o recitire atentă. Scrisă de un condei ales al vremii, autorul este pentru o vreme președinte al ASTREI, frumos așezată în duhul povestirii, viața lui Avram Iancu pornește de pe străzile Abrudului spre Împărăția Libertății, căci Iancu prin moarte a trecut din istorie în Împărăție ca să spună lui Dumnezeu oful moților, al românilor ardeleni. Veți citi despre anii săi de școală (1831-1845), despre trecerea lui Avrămuț din starea copilului în efigia eroului. Este prezentat ca luptător, conducător al Revoluției, ca oponent al lui Hatvany, despre refuzul de a se întâlni cu Împăratul Iosif I, despre morbul nebuniei ce-l atinge necruțător. Un capitol poartă cu sine cuvintele Crăișorului: „Eu nu’s Iancu, eu’s numai umbra lui Iancu. Iancu e mort!”. E firul roșu care crește în miezul acestei povești fără seamăn. Dacă tot au copiii nevoie de eroi oare de ce nu-l oferim pe Avram Iancu la schimb sau măcar alternativă cu toți „inventații”? oare cum de facem filme, documentare și artistice, cu toate rănile altora și mai puțin cu rana cea mare care este Avram Iancu?

Astfel de cărți au făcut România Mare. Cum de îndrăznim să credem că o putem păstra trădând astfel de cărți? Un gând în plus privind iconografia cărții. Pe file transparente fotografii fundamentale iconostasului renașterii naționale, generație după generație. Dacă mai vrem să avem generații care merg mai departe. Îndrăznesc să mă alătur editorului cărții și să sper că, la anul, când comemorăm 150 de ani de la moartea sa, Avram Iancu, Regele Moților liberi, nu va fi sufocat de trădările noastre culturale. Și nici nu va fi „tăcut” precum amintirea Trianonului! Un gest de curaj ar fi să poposească această carte și monografia lui Silviu Dragomir pe masa de lectură – dacă o mai fi, cât o fi – a copilului român. Nu. Nu sunt cărți de ură ori de discreditare a unor concetățeni ori minorități. Sunt cărți din care vine spre noi libertatea de acum. De care, dese ori uităm!

Sursa: tribuna.ro