Biserica Ortodoxă Română se află, în acest an 2025, într-un răstimp deosebit și unic, respectiv Anul Centenarului Patriarhiei Române. Dacă acum șapte ani, în 2018, națiunea română a aniversat Centenarul Marii Uniri, de data aceasta, o bună parte[1] a acestei națiuni cinstește Patriarhia Română în Anul Centenarului înființării ei. 

S-a scris și se va mai scrie mult, în special din punct de vedere canonic, dar și istoric sau pe alte planuri despre tema dobândirii Autocefaliei și a înființării Patriarhiei, două momente-cheie din viața Bisericii noastre. Cronologic, ziua de 4 februarie 1925 reprezintă borna temporală când Biserica Ortodoxă Română a devenit Patriarhie, un moment cu implicații la toate nivelurile, atât în interiorul instituției bisericești, cât și în afara ei. Acest moment a fost celebrat marți la nivelul Bisericii Ortodoxe Române și, cu siguranță, a fost perceput în mod distinct de către fiecare dintre creștinii ortodocși români, atât din țară, cât și din străinătate. Am putea încerca o exegeză a acestui eveniment special pentru toți membrii Bisericii, care să ne arate cum se organizează un astfel de moment aniversar, care, pe de o parte, să readucă în memorie moștenirea trecutului, fără a risca idealizarea sau banalizarea lui, iar, pe de altă parte, să afișeze în mod direct și fără echivoc provocările și nevoile actuale la care trebuie să răspundă Biserica, în mod adecvat și conform Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții.                                

Pentru ochiul unui creștin obișnuit, ziua de 4 februarie 2025 a început cu Sfânta Liturghie, precedată de două momente sesizabile în mod special pentru creștinul practicant. Aceste două momente au avut fiecare însemnătatea lui: unul poate fi definit ca fiind liturgic-cultural, iar celălalt liturgic-mistagogic. Astfel, în seara zilei de 3 februarie a fost săvârșită slujba Vecerniei Mari, la sfârșitul căreia s-a oficiat slujba parastasului pentru cei adormiți, în memoria celor 16 mărturisitori care, a doua zi, au fost proclamați în mod solemn ca sfinți ai Bisericii. Acest parastas se oficiază în preziua canonizării oricărui sfânt, fiind ultima slujbă din acest registru la care persoana respectivă mai este pomenită în acest mod.  Cel care a condus slujba parastasului a fost Preasfințitul Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal, care la sfârșitul serviciului religios a ținut un magistral cuvânt de învățătură, concentrat și bine articulat, despre sfințenie și despre viața celor pentru care s-a oficiat parastasul. 

O idee ce a străbătut ca un fir roșu cuvântul Preasfințitului a fost aceea că fiecare om este invitat la sfințenie, prin pocăință și viață curată. Poate părea un clișeu religios, dar nu este așa, deoarece astăzi este nevoie de subliniat acest aspect, și anume că sfințenia este accesibilă tuturor și se poate dobândi prin efort personal, nefiind un atribut exclusiv doar unei anumite categorii de creștini. 

În zorii zilei de 4 februarie, momentul liturgic-mistagogic a fost organizat sub forma unei procesiuni conduse de Preasfințitul Episcop-vicar patriarhal  Paisie Sinaitul, în cadrul căreia anumite sfinte moaște au fost așezate în baldachinul special amenajat din proximitatea Catedralei Patriarhale. Practic, această scoatere a sfintelor odoare a confirmat în mod vizibil și palpabil invitația la sfințenie adresată cu o seară înainte de Părintele Episcop Varlaam. Sfinții, prin moaștele lor, ne arată că putem deveni ca ei, adică îmbibați de Duhul Sfânt. „Întâlnirea sfinților”, de care a vorbit Preasfințitul Paisie, poate simboliza  slujirea pe care ei, sfinții, au adus-o unui singur Dumnezeu, Creatorul tuturor. Sfințenia  evenimentului din 4 februarie (de altfel, o zi obișnuită în calendar) a fost conferită de săvârșirea Sfintei Liturghii de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, alături de toți membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. O Liturghie frumoasă, solemnă, demnă și...smerită. Frumoasă prin cântările ei, solemnă prin prezența înalților ierarhi, demnă prin însemnătatea ei și smerită prin prezența unui număr mare de credincioși care în răbdare, bună-cuviință și smerenie au participat, îndurând frigul, din exteriorul Catedralei  Patriarhale. 

O catedrală devenită provizoriu patriarhală și care, prin dimensiunile ei reduse, ne arată cu ocazia unor astfel de momente, cât de necesară a fost edificarea Catedralei Naționale. Creștinii aceștia anonimi, dar fideli credinței lor, reprezintă cărămizile vii și însuflețite ale Bisericii. Unii  dintre ei i-au cunoscut încă din timpul vieții pe noii sfinți, iar evlavia lor față de cei noi canonizați este unul dintre multele argumente în favoarea actului sinodal de sanctificare. Așa cum era firesc, cuvântul de învățătură a fost rostit de Întâistătătorul Bisericii noastre. A fost o lecție plină de claritate, de istorie bisericească și de patristică, accesibilă oricăror urechi care „vor să audă”. Un moment aparte, trăit în mod special de cei din exterior, a fost atunci când la finalul slujbei, au fost scoase în procesiune pe treptele catedralei icoanele noilor sfinți. După mărturia celor prezenți, întărită de Părintele Patriarh în cadrul discursului ținut ulterior de la ședința solemnă sinodală, s-a simțit o pace și o liniște aparte, vizibilă prin prezența luminii puternice a  soarelui, de altfel absent pe toată durata dimineții. La ședința solemnă, unde au participat atât ierarhii Sfântului Sinod, cât și membrii Adunării Naționale Bisericești, dar și alți clerici, a fost citit de către Preasfințitul Episcop-vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul, în calitatea sa de Secretar al Sfântului Sinod,  un cuvânt aniversar cu valoare de raport-sinteză asupra celor 100 de ani de patriarhat. De asemenea, așa cum era firesc, tot Preasfinția Sa a prezentat anumite tipărituri specifice momentului aniversar. La final a fost vizionat filmul „Istoria Patriarhiei Române 1925-2025”, realizat de Trinitas TV. 

Inclusiv pentru cei nepracticanți sau chiar indiferenți, ziua aceasta poate fi considerată un eveniment deosebit. De ce? Ca model de bune practici în organizarea unui moment de aniversare instituțională. Astăzi, încrederea multor oameni în instituțiile publice și nu numai este destul de diluată. Din diverse motive, mai mult sau mai puțin justificate. Cine a ascultat intervențiile Părintelui Patriarh de la ședința solemnă ori este la curent cu activitatea Bisericii din toate ariile ei, prezentată în media tipărită sau în on-line, observă cu ochiul liber dinamica acestei instituții și răspunsul adecvat pe care Biserica îl oferă societății la convulsiile sociale, provocările economice, schimbările cultural-religioase și frământările zilnice existente astăzi. Un răspuns adecvat la ce? Adecvat la învățătura de credință creștină ortodoxă, și nu la mentalitatea schimbătoare sau impulsurile sociale ale vremurilor sub care trăim. Canonizarea celor 16 sfinți ne arată că Biserica, prin membrii ei, clerici și mireni deopotrivă, este un organism viu care are proprii anticorpi ce reacționează în caz de necesitate, indiferent de perioada istorică. Mărturisitorii recent canonizați sunt o mărturie în acest sens. Ei reprezintă dovada că Duhul Sfânt lucrează în Biserică, sub diferite chipuri și forme, și că seva acestei instituții rămâne una vie și activă, așa cum Hristos, Capul Bisericii este prezent în Biserică, „până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20) .

Un termen folosit de Preasfințitul Episcop Varlaam în cuvântul de învățătură  din seara zilei de 3 februarie a fost „copleșitor”. Fără de îndoială, anul centenarului este unul copleșitor. Copleșitor prin importanța trecutului, dar mai ales prin înălțimea la care Biserica mereu trebuie să aspire și să rămână. Doar dacă ne gândim la fenomenul migrației, realitatea este că singura instituție care i-a urmat pe români pe toate meridianele lumii a fost Biserica Ortodoxă. Indiferent de fus orar, de naționalitate, de legislație, de tradiții locale, de tabloul societății respective, de prezența sau absența celor necesare desfășurării cultului, Ortodoxia românească este prezentă pe toate continentele. Uneori cu mari sacrificii, în special din partea clericilor. Prin toate dimensiunile ei (duhovnicească, instituțională, culturală, filantropică, socială, educațională), Biserica Ortodoxă Română este o parte importantă a națiunii române, fără de care identitatea acestui popor ar fi mult mai săracă. Ar fi un trecut care ne-ar arăta un prezent, dar cu siguranță nu ne-ar putea asigura un viitor. Cel puțin, nu unul întreg. Cu Biserica Ortodoxă Română, „neatârnată de nicio stăpânire străină”[2], prezentă în societatea românească, viitorul acestei națiuni nu poate fi decât unul copleșitor de luminos.