După moartea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, viața Mănăstirii Tazlău a rămas în floare. În timpul domniei lui Bogdan al III-lea însă, în anul 1514, așezarea monahală a fost atacată și prădată de secui, care au produs mari stricăciuni. Incursiunea este amintită și de cronicarul Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei.

Ce s-a petrecut mai precis atunci la Tazlău deslușim dintr-un document de la Ștefăniță Vodă, emis la Hârlău, în 4 iunie 1519, când egumenul „chyr Paisie și toți frații întru Hristos din Mănăstirea Tazlău au venit și s-au jeluit cu mare plângere că au venit secuii din Țara Ungurească și au stricat și au prădat mănăstirea noastră de la Tazlău, luând toată averea mănăstirească, odăjdiile și vasele bisericești. Pe deasupra, aceștia au tăiat și au rupt privilegiile ce au fost danie, întărire și cumpărătură a bunicului domniei mele, Ștefan Voievod”. 

„Socotim că, pe lângă vasele sfinte, i s-a luat și clopotul”

Vodă Ștefăniță a întărit și a împuternicit mănăstirea să stăpânească câteva sate dimprejur, dându-i sub ascultare și două mănăstiri: „Sfântul Nicolai” și Răcătău.

Plângerea egumenului Paisie către scaunul domnesc ne face să înțelegem că aici s-au produs mari stricăciuni în anul 1514. Preotul Gheorghe Vartolaș a cercetat mai mult, alcătuind monografia acestei mănăstiri. Potrivit sfinției sale, putem trage concluzia că biserica lui Ștefan a avut lângă ea o clopotniță, ziduri de apărare, dar și chilii pentru monahi, toate din anii 1496-1497. „Căci ce au stricat secuii în 1514? Biserica a rămas, dar a fost prădată; clopotnița și o parte din atenase au fost stricate. Socotim că, pe lângă vasele sfinte, i s-a luat și clopotul”.

(Sursă de documentare: Părintele Gheorghe Vartolaș, Mănăstirea Tazlău – 500 de ani de existență, Editura Trinitas, Iași, 1996)