Fiecare dintre noi este o mică împărăţie. Împăratul suntem noi înşine, conştiinţa noastră şi activitatea noastră autonomă. Supuşii sunt puterile fiinţei noastre, puterile trupului, sufletului şi duhului. Altar al lui Dumnezeu este în noi inima. Când împăratul nostru, conştiinţa şi libertatea, Îi întoarce spatele lui Dumnezeu şi se abate spre sine şi spre făpturi, atunci toată fiinţa noastră se umple de patimi şi de înclinări strâmbe ca de nişte idoli, toată puterea sufletului şi a trupului devine templu al unui anumit idol... Dumnezeu este uitat.

Atunci, noi slujim în trup, de pildă, iubirii de plăceri, leneviei, poftei, somnului, cuvintelor de ruşine, chefurilor, teatrelor şi aşa mai departe, precum păgânii slujeau Venerei, lui Bacchus şi celorlalţi.

În suflet slujim slavei deşarte, dorinţei de a plăcea oamenilor, invidiei, mâniei, urii, intereselor patimii de a sclipi, de a plăcea şi aşa mai departe, lucruri din care se alcătuieşte în noi idolul egoismului înveterat. Adică atunci suntem în toate privinţele idolatri şi slujim din răsputeri unor dumnezei străini.

Ne aflăm atunci în uitare de Dumnezeu, în întoarcere de la Dumnezeu, în vrajbă împotriva lui Dumnezeu.

Însă când, în cele din urmă, ne întâmpină mila lui Dumnezeu şi El ne trimite duhul fricii Sale şi al evlaviei, împăratul nostru, conştiinţa şi libertatea, se trezeşte, începe să cureţe cu râvnă împărăţia sa de toţi idolii, alungă patimile din toate puterile sale şi în locul lor întipăreşte virtuţile corespunzătoare, pentru a plăcea prin ele lui Dumnezeu, cu hotărârea ca de acum înainte numai Lui să-I slujească chiar cu preţul vieţii.

Atunci în altarul nostru va stăpâni nu egoismul, ci lepădarea de sine şi devotamentul faţă de Dumnezeu, iar în suflet şi în trup vor împărăţi în locul patimilor sfintele roade duhovniceşti: smerenia, blândeţea, înfrânarea, curăţia, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, hărnicia şi celelalte, şi pe toate acestea, pentru Dumnezeu, pentru a plăcea Lui, cu simţământul deplinei dependenţe de El şi al îndatoririlor conştiinţei, le îndreaptă după voia Lui şi spre slava Lui.

Pentru că atunci când are loc în noi asta, nici Dumnezeu nu rămane spectator exterior al acestor schimbări din noi, ci Însuşi Se pogoară la noi şi Se uneşte cu sufletul nostru. Iar unde este Dumnezeu, acolo este fericirea.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Știința rugăciunii, Editura Sophia, p. 121-123)