Veacul nostru nu este bogat în înţelepciune. Din toate veacurile ce au trecut, acesta este, pare-se, cel mai sărac în înţelepciune. Nu numai că nu trăieşte cu înţelepciune, ci nici nu ştie ce este înţelepciunea. A uitat. Generaţiile trecute ştiau ce e înţelepciunea, ştiau şi când au greşit faţă de înţelepciune şi când s-au depărtat de înţelepciune. Şi erau în stare să se ruşineze. În generaţia noastră mulţi, prea mulţi, nu mai ştiu nici ce e înţelepciunea, nici cât s-au depărtat de călăuza înţelepciunii. Din această pricină nu se mai vede roşeaţa ruşinii pe chipul păcătosului. Din această pricină, încet, încet, ei se îngrămădesc spre pieire, iar bibliotecile lor se prăvălesc asupră-le ca o piatră de mormânt.

(Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, București, 2009, p. 80)