Unii oameni au mari dificultăți la spovedanie. Nu știu ce să spună și cum să o spună. Mi se pare că aceștia nu dau importanță curăției inimii. Cine ar putea vreodată susține că gândurile lui, cugetele și mișcările inimii lui au fost întotdeauna ireproșabile și curate? Că inima lui nu s-a întunecat plecându-se spre gânduri spurcate, necurate sau deșarte ? Dacă ne ducem la spovedanie și nu știm ce să spunem, înseamnă că nu am reflectat bine la locul unde am fost plăsmuiți, la locul din care am căzut și unde ne aflăm, ce facem și cu cine ne asemănăm. Ducându-ne iar și iar la spovedanie și spunând mereu aceleași și aceleași păcate, înseamnă că nu m-am pocăit în realitate, nu am urât păcatul și nu am deschis în inima mea nici o fereastră ca să ia puțin aer. Ne îndreptățim,  așadar, și continuăm cu aceeași stare rămânând totuși în același punct, fără nici o sporire duhovnicească.

De ne-am putea vedea, frații mei, cu mai multă atenție gândurile noastre, mișcările, faptele și cuvintelenoastre ! Neatenția și neluarea aminte creează o greutate în inima noastră care ne apasă mult. Ceea ce este mai rău e faptul că, în timp, această neorânduială a noastră se îndreptățește, este tolerată, și uneori devine obișnuită precum neorânduiala din camera noastră. Este primejdioasă indiferența la multele păcate mici, zilnice, care toate împreună creează o grea povară. Fiecare mărturisire ar putea să fie ca și cum am fi înaintea ușilor morții. Atunci va fi poate mai atentă și cu mai multe rezultate. Deși cu ajutorul lui Dumnezeu am fost izbăviți de patimile mari, rămânem legați de cele mici și pierdem bucuria libertății de fii ai lui Dumnezeu.

Câteva gânduri de căință nu constituie întotdeauna pocăință. Este un fapt dovedit că putem să ne petrecem mare parte a vieții noastre osândindu-ne amarnic pe noi înșine pentru diferite fapte de necuviință pe care le-am făcut, fără ca în esență să ne îndreptăm. Numai remușcările nu ne mântuie, afară numai de nesfârșita milă a lui Dumnezeu, care ne conduce la zdrobirea inimii. Cerem curăția inimii, ni se oferă prilejuri, dar nu profităm de ele. E nevoie să se declanșeze acel clic în inima noastră, cum am spus, ca să pătimim un șoc, ca să ne refacem și să începem cultivarea virtuților, ca să se lumineze inima noastră, să se bucure să se liniștească și să aibă pace.

Spunem în rugăciunea noastră „facă-se voia Ta”, dar se pare că nu o înțelegem. De obicei nu facem voia lui Dumnezeu, ci voia noastră. Și în puținele dăți când o facem este mai degrabă fiindcă este în acord cu voia noastră.

Dacă Hristos ar fi de față, am cădea cu siguranță să I ne închinăm și ne-am pocăi pentru toate imediat. Dar dacă vine în locul Lui un frate al nostru amărât, îndată îl alungăm, nu îl răbdăm, nu simțim cât de mult l-am mâhnit, ne dăm ochii peste cap. Prezența lui o socotim nefolositoare și destul de deranjantă.

Vom fi iertați de Dumnezeu nu fiindcă suntem mai mult sau mai puțin vrednici, ci fiindcă este fără margini iubirea Lui. Din dragoste, așadar, și noi ar trebui să iertăm imediat pe aproapele. Nu fiindcă am uitat ce ne-a făcut, ci fiindcă este fratele meu, fiindcă nu pot să trăiesc fără el și îl accept așa cum e și oricine ar fi. Ar fi rai viața dacă am putea să ne comportăm astfel. Să-i întărim prin răbdare, prin blândețe, prin iertare, prin dragoste și prin smerenie pe ceilalți, pe cei din jurul nostru, pe cei de aproape ai noștri. Să-i iertăm chiar și fără a vreacu tot dinadinsul să-i îndreptăm noi. Cum ne purtăm noi cu ceilalți, așa se va purta și Domnul cu noi.

Relațiile interpersonale și-au pierdut simplitatea, sinceritatea, dragostea adevărată, nefățărnicia, cumpătarea. Această stare domină și la mărturisire. Încercăm să ne îndreptățim, să amânăm, să nu mărturisim cu curaj înfrângerea noastră. La mărturisire ne ducem ca să ne expunem în fond păcatele noastre și nu ale altora. Cum îi vedem noi pe alții și nu cum ne văd alții pe noi. Domnul nu-l fericește pe acela pe care toți îl laudă. Trebuie să devenim mai severi și mai sinceri cu noi înșine mereu, dar mai cu seamă în momentul mărturisirii păcatelor. Uneori, să o spunem și pe asta, nu vrem descoperirea întregului adevăr al lui Hristos în viața noastră, ca să nu fim apăsați, să nu ne îngreunăm prea mult, să nu ne lepădăm cu adevărat de noi înșine.

De cele mai multe ori, inimile noastre sunt pline de lucruri de prisos. Am zidit jitnițe pentru multe lucruri nefolositoare. Dumnezeu cere de la noi inimă curată. Marfa noastră este stricată și prăfuită. O iubim și o păstrăm totuși cu grijă. Ce să facem? Să o curățim și să eliberăm locul inimii noastre. Cum va fi aceasta? Prin localizarea tuturor acelor lucruri care îngreunează, deranjează și împovărează viața noastră. Care sunt acestea? Patimile potrivnice distrugătoare. Spune cuviosul Theodor al Edesei în Filocalie: „Trei sunt patimile mai generale din care se nasc toate celelalte: iubirea de plăceri, iubirea de arginți și iubirea de slavă.  Acestora urmează alte cinci duhuri rele și din acestea se naște o mare mulțime de patimi și diferitele chipuri ale păcatului celui de multe feluri. Acela, așadar, care a biruit pe cele trei căpetenii și ighemoni, ucide împreună cu ei și pe ceilalți cinci și supun toate patimile”.

Tripticul terapeutic al învățăturii ortodoxe este: „curățirea, iluminarea, îndumnezeirea”. Ca să ne cultivăm inima trebuie mai întâi să o vindecăm. Terapeutica ortodoxă nu este o moralizare sterilă, nici nu are legătură cu unele principii puritane ale curăției morale, ci cu drumul ascetic al trezviei, al lacrimilor, care conduce la dragoste cu harul Duhului Sfânt.

Cel care se teme de păcat, Îl iubește pe Dumnezeu. Pocăința va vindeca toate și va cultiva inima.

Închei cu minunatele cuvinte ale cuviosului Siluan Athonitul: „În fiecare zi ne hrănim trupul și respirăm aerul, ca să trăim. Și sufletul are nevoie de Domnul și de harul Duhului Sfânt, fără de care este mort. Așa cum soarele încălzește și dă viață florilor câmpului și acestea se întorc către el, la fel și sufletul care l-a iubit pe Dumnezeu este atras către El și devine fericit împreună cu El, și din marea lui bucurie vrea ca toți să guste în același fel această fericire. De aceea ne-a creat Domnul, ca să rămânem veacuri în ceruri cu dragoste împreună cu El...”

(Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)