Unirea Bucovinei cu Regatul României

„Suntem gata să intrăm în lupta pentru împlinirea idealului nostru de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din Monarhia austro-ungară, în una şi nedespărţită Românie.”

După 14 decenii de încorporare în Imperiul Habsburgic, după nenumărate încercări de seducere a populaţiei în favoarea germanizării, după ce peste 30.000 de români bucovineni luptaseră pe fronturile Imperiului, Bucovinei i se rezerva o soartă - în tratativele de pace - străină de năzuinţele reale ale populaţiei româneşti, populaţie majoritară şi în această provincie. În lupta pentru realizarea idealurilor naţionale, o contribuţie hotărâtoare a avut-o grupul de intelectuali ce au activat în cadrul societăţilor Arboroasa şi Junimea, care deţineau o puternică adeziune în rândul maselor. De asemenea, asociaţiile de bucovineni ce activau în România au urmărit aceleaşi ţeluri de unitate politică. În aprilie 1917, la apelul voluntarilor români de la Damiţa, la care au răspuns şi ostaşii bucovineni, se spunea:

„Suntem gata să intrăm în lupta pentru împlinirea idealului nostru de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din Monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie”.

Primul detaşament format din voluntari transilvăneni şi bucovineni a ajuns la Iaşi în 27 mai/8 iunie 1917, unde i s-a făcut o călduroasă primire. În preajma luptelor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, şi ulterior acestora, în rândul trupelor române se aflau peste 30.000 de voluntari.

Dorinţa Austro-Ungariei ca Bucovina să fie contopită cu Galiţia orientală a determinat pe deputaţii români din parlamentul vienez să se constituie în Consiliul Naţional Român şi să activeze împreună cu deputaţii români ce reprezentau Transilvania, în Parlament ei fiind reprezentaţi de un Consiliu Naţional Unic. La sugestia Consiliului Naţional Român, din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, a fost convocată o adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti, pentru data de 14/27 octombrie 1918. Au luat parte deputaţii români din Parlamentul de la Viena, foştii deputaţi din Dieta Bucovinei şi primarii din întreaga provincie.

Declarându-se Adunarea constituantă şi alegând un Consiliu Naţional, format din 50 de membri, precum şi un comitet executiv, condus de I. Flondor, adunarea hotărăşte unirea Bucovinei cu România. La riposta unor cercuri ostile, I. Flondor a cerut ajutor armatei române, în Bucovina fiind trimisă Divizia a 8-a de infanterie condusă de generalul Zadik. În noua situaţie creată, la 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuţi este convocat un Congres al întregii populaţii, la care participă membrii Consiliului Naţional Central Român, delegaţii Consiliului Naţional Polonez, ai Consiliului Naţional German şi reprezentanţi ai comunelor ucrainene. Cu unanimitatea voturilor, Congresul a hotărât „Unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României”.

(Dumitru Ivănescu, „Marea Unire”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. II, Basilica, București, 2018, pp. 252-253)

Ultimele din categorie