Vanitatea este o boală duhovnicească, ea pune stăpânire pe acei oameni care și-au pierdut ori nici nu au agonisit frica de Dumnezeu. În cartea Vieții scrie: începutul înțelepciunii este frica de Domnul. Înțeleptul însetează a vorbi despre Făcătorul lumii, iar vanitosul a vorbi despre sine însuși. Prietenul tău nu se ține decât de aceia care îl laudă și îl măresc. El însuși vorbește despre sine și caută să se vorbească numai despre el. Își adună fotografiile din ziare – deși știe că ziarele dau și fotografiile criminalilor – și citește oricui scrisorile în care cineva îl laudă. S-a făcut urât tuturor, și fiecare se ferește de el. El își întemeiază slava pe cea mai șubredă temelie: pe vârfurile limbilor omenești. Nenorocit om! El are nevoie de lecuire din plin: căci dacă o ține așa, boala înfumurării îl va aduce negreșit la săvârșirea unei fărădelegi asupra altcuiva sau asupra sa. Încearcă să-i citești cartea Ecclesiastului din Biblie. Apasă pe aceste cuvinte ale împăratului Solomon: deșertăciunea (vanitatea) deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune. Plimbă-te cu el prin cimitir, și spune-i: „Aici, sub picioarele noastre, putrezesc gurile care ne-au lăudat!”.

Povestește-i următoarea istorioară din Răsărit. La marginea drumului creștea un palmier mare, iar dedesubtul lui, un mărăcine. Călătorii treceau într-o parte și în alta, iar mărăcinele agăța și zgâria pe fiecare. Călătorii, supărați, ocărau mărăcinele, plângându-se că nimeni nu îl taie ca să nu-i mai necăjească pe oameni. S-a mândrit mărăcinele, și-a înălțat capul și i-a spus palmierului cu trufie: „Cu ce-ți ajută înălțimea ta dacă nimeni nu vorbește niciodată de tine? Auzi cum se vorbește despre mine în fiecare zi, tot timpul? Eu sunt foarte proslăvit în lume, iar tu – nimic”. La care palmierul îi răspunse: „Meargă ți-e slava, precum și tu ești negru. Ce se vorbește despre tine este mai rău decât tăcerea. Despre mine, oamenii vorbesc atunci când culeg curmale de pe ramurile mele. Rareori se aud, ce-i drept, aceste vorbe, dar ele sunt pline de recunoștință și binecuvântări”.

Oamenii adevărați se îngrijesc cum vor da roadele bune ale vieții, nu cum să se facă slăviți de către cei din jurul lor. Slava, însă, îi însoțește pe oamenii drepți precum însoțește ecoul glasul.

Dar și dacă acest ecou nu se aude întotdeauna pe pământ, el se aude negreșit în ceruri: fiindcă viața omului drept este legată de Cer și de veșnicie. Când Hristos făcea vreun bine, deseori oprea răspicat să se vorbească despre asta: ia seama, să nu spui nimănui! Sfinții lui Hristos și-au însușit cu hotărâre această învățătură și fugeau ca de foc de slava omenească.

O matroană romană a venit tocmai din Roma în Egipt ca să îl vadă pe Sfântul Arsenie. Arsenie i s-a arătat; însă când ea a început să îl mărească pe acel sfânt bărbat, el s-a întors îndată în chilia sa și a zăvorât ușa. Un alt următor al Evangheliei spunea: „Fiecare cuvânt de laudă despre mine îmi redeschide rănile vindecate din suflet”.

Oricui dorește din toată inima să îndrepte un om rătăcit, Dumnezeu îi ajută. Cred că și ție Bunul Făcător îți va ajuta să-l vindeci pe prietenul tău de înfumurare. Nu-l vei vindeca tu, ci Doctorul Ceresc, dar după dorința și rugăciunea ta fierbinte. Pace vouă și sănătate de la Domnul, amândurora!

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, București, 2002,  pp. 176-178)