Dacă vrei să ajungi la mănăstirea de pe Muntele Ceahlău și alegi traseul care trece pe la Schitul „Sfântul Cuvios Antonie cel Mare” – Stănile, poți să parcurgi cu mașina două treimi din întreaga distanță până sus. Odată ajuns la Schitul Stănile, aflat la 30 de kilometri de Bicaz, se poate merge cu mașina încă trei kilometri și jumătate, până la capătul fâșiei de drum forestier. Aici, un izvor de munte îți dă energie pentru mai bine de o oră de mers prin pădure. Traseul este marcat, astfel încât să nu te poți rătăci.

Soarele scaldă gardul de piatră imens al Stănilelor, cu ultimele sale raze. Brazii înalți mângâie cu vârfurile lor norii albi ce călătoresc mereu și mereu pe aripile vântului. Spre toamnă, florile s-au mai rărit, iar iarba e mai moale sub tălpile noastre. Mici stânci și pietre la tot pasul stau tăcute sub colbul cărării.

De „La Pălării”, la „Piatra Lăcrimată”

Trecem mai întâi prin Poiana Stănilelor Mici. Următorul popas e la „Peșteră”, apoi la „Belvedere”. Înaintăm spre locul numit „La Pălării” (unde e jumătatea traseului), iar apoi spre „Jgheabul lui Vodă” și „Piatra Lăcrimată”, unde e intersecția. O ramificație duce la Cabana Dochia. De aici mai avem 300 de metri până la mănăstire. Între cabană și mănăstire sunt 400 de metri.

Privești în jur și măreția naturii te copleșește. Respiri verdele brazilor și vigoarea lor ți se transmite și ție. Calci cu grijă pe cărarea seculară, neștiind sub care urmă a pașilor tăi odihnesc rămășițele pământești ale vreunui pustnic. Așa se spune, că din adâncă smerenie, acești cuvioși părinți ai pustiei le cereau ucenicilor să-i îngroape în cărare, ca toți drumeții să-i calce în picioarele lor.

Frumusețea muntelui, clădită de mâna unui Artist desăvârșit

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria”, spunea psalmistul. De jur împrejur stânci colosale, brazi până la cer, izvoare limpezi și repezi, flori în culori vii, păsări minunate – toate clădite de mâna unui Artist desăvârșit. Și toate, spre bucuria omului și spre slujire lui, ca acela pe care Dumnezeu l-a iubit cel mai mult dintre toate făpturile mâinilor Sale.

Omul iubește muntele și toate ale lui pentru că aici își află izvorul vieții, aici se simte mai aproape de Părintele său, sorbindu-I înțelepciunea și minunându-se de frumusețea Sa. Pustnicii din vechime puteau vorbi cu copacii și cu animalele. Cine n-o știe pe Sfânta Cuvioasă Mavra, pe care o căprioară o însoțea pretutindeni?

Floare-de-colț, gențiane și „sângele voinicului”

Ne tot apropiem, fără să simțim greutatea urcușului. Razele calde ale soarelui tomnatic, grăbit spre asfințit, luminează desișul pădurii. Ajungem sus, la mănăstirea construită cu elicopterul, al cărei stareț e Părintele protosinghel Casian Florea.

La această altitudine (puțin peste 1800 de metri), trăiesc capra neagră, cocoșii de munte, corbii, acvilele de munte, pasărea numită „fluturaș de stâncă”, care merge pe stânci cu aripile întinse, mierlele, gaițele, veverițele, urșii, cerbii, lupii, râșii, bursucii, vulpile, dar se pot întâlni și vipere. Cine are voie bună, poate descoperi în locurile însorite minunata floare-de-colț. Sus, în munte, e mult afiniș, mult merișor, se găsesc flori de gențiană și „sângele voinicului” (o floare foarte parfumată), ienuperi și jnepeni.

***

La mănăstirea de pe Muntele Ceahlău se poate ajunge şi pe alte trasee, cele mai accesibile dintre acestea fiind:

• Staţiunea Durău ‒ Cabana Fântânele ‒ Cabana Dochia ‒ Mănăstirea Ceahlău (la pas)  
• Cabana Izvorul Muntelui ‒ Curmătura „Lutu Roşu“ ‒ Piatra cu Apă ‒ Detunatele ‒ Cabana Dochia ‒ Mănăstirea Ceahlău (la pas) – recomandat pentru cei care vor să urce iarna.