În tinerețe mi-a fost rânduit să ajung în regiunea Altai. Am călătorit în lung și în lat prin această regiune. Acolo m-am înbolnăvit de icter.

Când am fost externat din spital, am ajuns, cu o mașină de ocazie, până în satul Iazov. Mașina avea drum până în acea localitate. Mai departe nu mai avea de mers. Timpul era senin și eu am pornit pe jos, căci până unde aveam eu nevoie să ajung mai erau vreo 15 kilometri.

Șoferul mi-a spus că dacă o iau pe scurtătură prin pădure e și mai puțin de atâta. La început, pojghița de gheață de pe zăpadă mă ținea, dar cu cât mă afundam mai mult în pădure, cu atâ mai fleșcăită era zăpada. Eu mă prăbușeam în zăpadă până la brâu la fiecare doi-trei pași. Pâslarii mi s-au umplut cu un amestec de apă și zăpadă, iar hainele ude de transpirație mi s-au lipit de corp și simțeam cum mă răcesc. Curând, m-am abătut din drum și mergeam la nimereală. Apoi mi s-a făcut rău și m-am prăbușit în nămeți. M-am gândit: "Acesta îmi este sfârșitul. Voi îngheța".

Și atunci am auzit vocea mamei, venind parcă din depărtare. Am deschis ochii, iar la câțiva pași de mine stătea un bătrânel care mi-a grăit cu o voce dojenitoare:

- De ce te-ai întins pe jos, robul lui Dumnezeu Vladimir? Tu încă Îl vei mai sluji pe Dumnezeu, iar drumul este alături.

Apoi mi-a arătat cu mâna spre stânga. Eu am închis obosit ochii, crezând că visez. Am mai stat puțină vreme jos, apoi am deschis ochii: bătrânul nu mai era, însă la câțiva metri depărtare se vedeau urme de sanie, care porneau de la un stog cu fân. Am putut vedea și urmele de copite de cai. Am ieșit de unde eram troienit și am mers pe urmele de sanie. Iată și satul. Eram salvat! Trebuie să vă spun că de data aceasta nu m-am îmbolnăvit deloc.

A trecut o vreme și am uitat de această întâmplare. Și iată că odată, fiind în Adler, la insistențele mamei și soției mele am mers la biserică. M-a uimit mulțimea de popor din biserică, lumânările arzând înaintea icoanelor Sfinților și un miros aparte, care îți umplea sufletul de fericire.

La început, mi s-a părut că toți se uită la mine și își spun unii altora: "Uite, un fost comunist" . Mă întrebam dacă trebuie să plec. Însă, îndată a început să cânte corul. Pentru prima oară am auzit cântându-se un text fără rimă. (Înțelegem de aici că toate cântările comuniste pe care le auzise Vladimir aveau versurile cu rimă.)

Stăteam și mă uitam, ascultam și nu mă mai gândeam deloc să plec. Am stat la toată slujba, iar apoi m-am apropiat de preot, i-am spus despre cele ce am simțit și am lăudat corul. El mi-a răspuns doar atât:

- Domnul să te mântuiască.

Și dintru puterea acestor cuvinte, pacă a căzut o povară uriașă de pe umerii mei. Îndreptându-mă spre ieșire, am văzut în una din icoane pe cel care mă ajutase acum mulți ani în taigaua din Altai. Am întrebat-o pe femeia de la pangar cine este, iar ea mi-a răspuns:

- Este Sfântul Nicolae, mare Făcător de Minuni și grabnic ocrotitor al celor care au nevoie de ajutor.

Aceasta s-a întâmplat în anul 1990. În prezent, sunt cântăreț al bisericii Sfintei Treimi din orașul Adler și mă rog neîncetat:

Dă-mi Doamne să găsesc calea mea, dar nu către stogul de fân, ci către biserică și mai departe - către Împărăția Cerurilor.

Vladimir Hanin, orașul Adler

(Minuni ale Sfântului Nicolae, Editura Sophia București 2007, p.76-77)