A cinsti bătrânii... Pentru tinerii de astăzi poate părea un slogan banal, o simplă recomandare dintre sutele de sfaturi „utile” ce inundă internetul, poate fi, pentru cei interesați să-și primenească sufletele, și o obligație, dacă e să privim mai atent porunca a cincea, dar ce ar trebui să însemne cu adevărat ar fi mai degrabă năzuința, deviza unei generații care (deși e puțin prea dur exprimat) și-a uitat bătrânii acasă, oriunde ar fi aceasta: în țară, în sat, în vreun apartament comunist,  strâmt și întunecos, din vreun oraș industrial pe moarte sau chiar numai în cealaltă parte a localității. Telefoanele și computerele scurtează distanțele dintre case, dar nu și dintre suflete. A vedea un bătrân singur, fără o familie aproape, care să-i poarte de grijă, lucru rar întâlnit în urmă cu numai câteva zeci de ani, a devenit astăzi un fapt atât de obișnuit, încât nu mai miră pe nimeni, nu mai trezește nicio emoție. O Românie întreagă s-a mutat la oraș, apoi, nu după mult timp, o Românie întreagă s-a mutat peste hotare și a rămas văduvită de sfaturile și echilibrul sufletesc al unor părinți și bunici albiți de vreme, dar cu înțeleaptă socoteală. Un telefon la câteva zile, un salut din partea nepoților în zilele mai importante ale anului și o vizită scurtă, tot timpul grăbită – atât mai primește majoritatea părinților noștri drept mulțumire pentru o viață dedicată în mare parte creșterii și îndrumării copiilor cărora le-au dat viață. Și duhovnicia a devenit, în ultima vreme, tot mai mult supusă presiunii timpului. A-ți asculta cu răbdare duhovnicul, a face ascultare, chiar dacă aceasta îți cere să te rupi de cele ale societății pentru câteva zile, a căuta să sorbi înțelepciunea din purtarea și privirea îndrumătorului duhovnicesc... toate acestea au fost înlocuite de mesaje tastate rapid pe telefon, de spovedanii grăbite, înaintea cărora îți verifici ceasul de nenumărate ori, de participări la Sfânta Liturghii de la jumătatea ei încolo și plecări la fel de în pripă, imediat ce ai primit anafură. Desigur, toate acestea  nu pot fi generalizate, dar sunt atât de des întâlnite, încât nu poți să nu observi, ca Marin Preda, la sfârșitul primului volum din „Moromeții”, când evenimentele se succedau cu repeziciune, iar societatea construită de veacuri se clătina din temelii, că „timpul nu mai are răbdare”.

Nu întâmplător, Biserica a ales a dedica anul 2023 bătrânilor și dascălilor, iar printre aceștia se află, desigur, și dascălii de suflet, adică duhovnicii și îndrumătorii în cele ale vieții duhovnicești. Preoții, cei care cutreieră satele pentru a griji de sufletele tuturor credincioșilor încredințați lor, singurii care le știu suferințele și dorurile,  sunt cei care prind cel mai bine pulsul unei societăți ale cărei valori tind să sucombe sub o tot mai mare presiune a non-valorilor impuse de ideologii, a unei vieții dedicate mereu adaptării și re-adaptării la „progres”,  și tot ei sunt cei care au transmis acest semnal de alarmă: „Nu uitați de bătrâni!”.

Într-un astfel de context, pe sfârșit de an 2023, cum nu se poate mai potrivită este apariția unui volum ce înglobează interviuri cu părinți duhovnicești din toate unghiurile unei Românii împrăștiate pe mapamond, dar și a uneia rămase acasă, în sate sau orașe și − de ce nu? – chiar în mănăstiri.

E un volum care pune în lumină rolul de neînlocuit al bătrânilor în societate și familii, un volum care scoate în evidență cât de important este pentru un creștin, laic, cleric sau monah, a avea un bătrân care să-l îndrume cu experiența sa de o viață. Am amintit mai înainte de multitudinea de perspective din care este tratat acest subiect, poate una total inedită, deoarece, pe lângă conferințele cu cei doi ierarhi din Germania: Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Serafim Joantă și Preasfințitul Părinte Episcop-vicar Sofian Brașoveanul, pe care părintele Protosinghel Ioan Popoiu, consilier administrativ al Arhiepiscopiei din centrul Europei, le-a organizat și ale căror discuții tot de el cu pricepere moderate le-a cules, această nouă apariție editorială conține și mărturiile precum cea unui medic psihiatru, protosinghel totodată, din diaspora germană, a unui preot paroh din aceeași țară, doctor în teologie și specialist în Patristică, precum și a unui alt părinte, din țară, de această dată, de asemenea specialist în Patristică. La acestea se adaugă și o frumoasă mărturie a Maicii starețe Marina de la Centrul eparhial din Nürnberg, despre maternitatea duhovnicească sau, mai detaliat, despre experiența ei de ucenică sub povățuirea unei maici în vârstă, la mănăstirea de metanie.

Volumul debutează cu un interesant buchet de amintiri legate de părintele Teofil Părăian, istorisite cu nostalgie de către Preasfințitul Părinte Sofian Brașoveanul, fostul ucenic de chilie al renumitului părinte de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Povețe și mustrări blânde, dar drepte, vorbe de duh și multă dragoste față de fiii duhovnicești izvorăsc din aceste prețioase frânturi de istorie pe care editorul a reușit să i le „smulgă” Preasfințitului Sofian, din care putem înțelege cât de importantă este o îndrumare duhovnicească primită de la un bătrân cu „căruntețile curate”.

Urmează un florilegiu de culegeri patristice cu măiestrie orchestrate de către Pr. dr. Alexandru Roșu, de la Parohia Ortodoxă Română din Ravensburg (Germania), care își propune să contureze o imagine lucidă a vârstei a treia, fără cizelări stilistice, o imagine care să reliefeze și virtuțile, dar și slăbiciunile pe care bătrânețea le poate experimenta sau slăbi. 

La fel de realistă și obiectivă este și prezentarea realizată de părintele Protosinghel Alexandru Ulea, medic psihiatru în München, care prezintă senectutea dintr-o perspectivă cu totul nouă: științifico-duhovnicească sau, mai bine spus, psiho-somatică, cu toate tarele și problemele pe care bătrânețea le aduce, dar și cu avantajele pe care maturitatea duhovnicească le scoate în relief. 

Ca o încununare a acestor discuții puse în pagină vine și prezentarea părintelui Lect. dr. Paul Siladi, care, specialist în studiul Patericului Egiptean și nu numai, adaugă la toate aceste informații unele cu totul noi, de nebănuit poate pentru cei care văd în viețile Părinților pustiei un necontenit urcuș spre cele înalte, fără poticniri. Slăbiciuni și ispite, dar trecute cu răbdare și credință nezdruncinată, dublate de ascultare, sfaturi și îndemnuri care par câteodată paradoxale, dar care scot în evidență tocmai faptul că nu există rețete generale pentru vindecarea bolilor sau poticnelilor duhovnicești, ci toate au nevoie de supravegherea și recomandarea unui părinte încercat și sporit cu duhul, vin să ne completeze un profil al povățuitorului pe care suntem nevoiți și datori să-l căutăm între cei mulți.

Același lucru îl putem afla și din interviul despre diaspora română al Înaltpreasfințitul Serafim, părintele celor văduviți de povățuirea părinților, mitropolitul care de zeci de ani îi îndeamnă pe păstoriții lui să se întoarcă în țară, să caute o povățuire duhovnicească sub streașina așezămintelor monahale din România, unde a căutat și el, din duhovnic în duhovnic și din mănăstire în mănăstire, zeci de ani în tinerețea sa. Mărturiile sale despre părinții duhovnicești pe care i-a întâlnit, despre experiențele vieții din străinătate, la care se adaugă, spre sfârșitul volumului, și celei ale Maicii Marina Muntean de la Mănăstirea „Sf. Martiri Brâncoveni” de pe lângă Centrul eparhial din Nürnberg, vin să întregească o imagine pe care fiecare român ortodox trebuie să și-o înscrie în inimă: pentru fiecare dintre noi există în Biserică un părinte, un povățuitor, un îndrumător potrivit, care să înțeleagă durerea inimii noastre și care, din experiența cărunteților sale, ne poate arăta cărarea aceea strâmtă, dar fără ocolișuri, spre Împărăția lui Dumnezeu. 

E o carte care merită citită acum, în tihna Sărbătorilor sau la început de nou an calendaristic, măcar pentru a înțelege cât de importanți sunt părinții, deopotrivă după trup sau duhovnicești, pentru noi, cei pierduți în matricea unei lumi tot mai centrate spre nimic. Ca un deziderat de înțeles și împlinit pentru anul ce urmează.