Introducere

Episodul de astăzi vine să vorbească despre Dumnezeul dragostei și al milostivirii. Nu omite nici dimensiunea mărturisitoare a celui care are parte de experiența miraculoasă. În același timp, vine să pună accentele „așa cum se cuvine în ceea ce privește anumite clișee nefericite”. Protagonistul ori beneficiarul e orbul din naștere. Omul se găsește la locul potrivit, în momentul care trebuie. E în calea Învățătorului. Se face simțit. Prezența lui acolo stârnește curiozitatea ucenicilor. În societatea vremii, boala era asociată cu păcatul. Precum mai târziu, în Apusul scolastic, unde „culpa” venea mereu la pachet cu „pena” (adică vina cu pedeapsa). Tributari acestei logici, Îl întreabă pe Învățător cine a păcătuit. Cu alte cuvinte, vor să afle cui i se datorează suferința acestui om. Unul care se născuse astfel. Fusese el predestinat? Plătea el păcate ale unor strămoși nevrednici? Sunt cuvinte cărora li se răspunde scurt: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”.

Tina

Odată lămurit acest aspect, Iisus trece la treabă. Nu înainte de a-i preveni pe cei din anturajul Său cu privire la acestea. Dumnezeul care este El Însuși Lumină transformă neputința omului de a se împărtăși din roadele acesteia într-un fapt firesc. Prin intermediul unui miracol. Altminteri, modul în care se petrece acest lucru e, dacă nu unic, în orice caz rar. Spre deosebire de alte situații în care Cuvântul precede tămăduirea, care are loc la poruncă, de această dată, Fiul lui Dumnezeu lucrează. La propriu. Face tină din scuipat și unge ochii orbului. Apoi îl trimite la Siloamul despre care am mai auzit, să se spele. Odată împlinit acest act ritualic, omul constată că a dobândit simțul văzului. E de presupus ce stări intense va trăi atunci. Cum se va fi bucurat de fiecare licăr de lumină care i-a străpuns ființa! Ori cum va fi ținut să analizeze cu ochi mari, de copil curios, trăsăturile feței fiecărui om care i-a ieșit în cale. 

Bucuria lui nu se reflectă în ceilalți. În fond, de când e lumea, fiecare a văzut în aproapele său ceea ce a avut în suflet. Ca atare, vecinii și cei care-l cunoscuseră încep să șușotească. Se întreabă dacă chiar e cel care fusese orb din naștere. Îl interpelează. Omul le explică în detaliu cele petrecute. Întrucât evenimentul s-a petrecut sâmbăta, e chemat să dea explicații și fariseilor. Ajunge și în fața autorităților religioase. E consecvent și ferm în ceea ce spune. Doar e adevărul gol-goluț. Nimic inventat nu venise în a-i perverti mărturia. Ba mai mult, dă o lecție anchetatorilor. Atunci când aceștia încearcă să-L discrediteze pe Hristos, îi bate cu propriile lor arme. Intră în logica lor și le arată că e una viciată. Reușește să-i irite la culme: „În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară”. Episodul seamănă leit cu multe dintre dezbaterile, pretextat democratice din zilele noastre. Pentru el, nu înseamnă mare lucru. Ceea ce contează cu adevărat e întrevederea de după. Expulzat din templu, e întâlnit de Cel care-l vindecase. „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, Îl întreabă El. Aflând cine e Acesta, răspunde simplu: „Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui”.

În loc de concluzii

Pericopa de astăzi vine să ne vorbească despre multe lucruri. Despre dragostea lui Dumnezeu, tămăduire, mărturisire și urmare. În ipostaza orbului ne regăsim și noi. De multe ori în viață, Hristos ne redă vederea. Ochii sufletești reușesc, prin El, să se înfrupte din lumina cerească. Căci, de fapt, în aceasta constă și minunea care-L are în centru. Să-L vadă. La asta suntem chemați și noi. Să-L vedem. Să-L gustăm. Să-L pipăim și să-L împărtășim și altora. Îndrăzniți!