De pe vârfurile ninse din nord o adiere de vânt

Aleargă cu lumină, aprinzând pământul de sub ceaţă.

Mă apropii cu sfială de valea cea fără de cuvânt

Şi pipăi amintirile ce s-au numit odată viaţă.

Pâlpâie felinare mişcate de cei plecați spre case,

Plângând strigătele părinţilor din trecute copilării

Ale bătrânilor, ce au zestre bărbi albe de mătase

Crescute peste şanţuri de lacrimi ce udă bucurii.

Ei sunt azi pentru veșnicie strigătul de biruință

Care ne cheamă pe toți să fim Biserică luptătoare

Pentru a lua darul jertfirilor și dulcea chibzuință

Ce ne renasc după această viață trecătoare.

În minte îi avem tot vii, mereu ei râd, zâmbesc şi strigă!

Chiar dacă în faţa mea nu e decât un nepurtat pâmânt,

Cumva numele ce se adăpostesc după o ferigă,

Îmi spun că sunt şi eu, chiar dacă nu simt, o parte în mormânt.

Azi e un ieri ce şi-a schimbat, prin toamne și prin ierni culoarea

Şi gustul şi mirosul şi tot ce el ar mai însemna,

Pentru o lume ce-şi ascunde înfricoșată paloarea,

În vorbe mari ce nu pot, în vreun chip oarecare, consona.

Doar un cuvânt din toate cele care se rostesc în lume

Rămâne să exprime nădejdea că sunt pe drumul meu,

Că din sămânța de lumină, pe care o aprind anume,

Va răsădi, pentru toți, un timp fără de timp cu Dumnezeu.