Bisericile breslelor ieşene – Sfinţii Voievozi Roșca, biserică a călăraşilor domneşti

Deşi nu există foarte multe informaţii în acest sens, se știe că prima biserică din secolul al XVIII-lea, de pe dealul Tătăraşilor, a fost construită din bârne şi acoperită cu şindrilă – materia primă fiind luată din pădurea ce străjuia partea aceasta de Iaşi. Primul Altar de Jertfă a fost închinat, conform documentelor, Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafael.

În vremea mesajului electronic şi a reţelelor de socializare, comunicarea ne este facilitată. S-au inventat atâtea soluţii pentru a transmite mesajul către celălalt, încât epoca scrisorilor şi a felicitărilor tipărite pe hârtie stă să apună. O lume întreagă care a contribuit la primirea şi trimiterea scrisorilor a devenit deja istorie. Dacă noi ne amintim de maşina poştei, bunicii noştri au prins poştalionul tras de caii poştei domneşti – aşa cum se numea el odată.

Integrată în instituția regală, poşta domnească era în slujba unei categorii de soldaţi, numiţi călăraşi domneşti. La Iaşi, dar şi la Bucureşti, aceştia erau înregimentaţi într-o adevărată breaslă, cu legi proprii, cu o mahala și chiar cu o biserică a lor. În capitala Moldovei, breslei călăraşilor i-a fost rânduită, în secolul al XIX-lea, biserica istorică Sfinţii Voievozi Roşca.

Cum urci dealul Tătăraşilor, veche graniţă istorică de miazănoapte a capitalei Moldovei, răsare în cale o biserică ce împleteşte minunat vechiul şi noul. Începuturile locașului se pierd în negura timpului. Dincolo de zidurile Goliei, care mărgineau în secolul al XVIII-lea Iaşul, mahalaua Tătăraşilor a luat fiinţă prin stabilirea pe această colină a lucrătorilor aduşi ca să prelucreze lemnul necesar numeroaselor şantiere din oraş. Majoritatea erau bucovineni aduşi la Iaşi în scopul defrişării pădurii din zonă. Departe de casă, înconjurați de un nou context social, locuitorii colinei l-au căutat pe Dumnezeu în liniştea unei bisericuţe.

Bisericuţa Arhanghelilor Mihail, Gavriil şi Rafael

Deşi nu există foarte multe informaţii în acest sens, se știe că prima biserică din secolul al XVIII-lea, de pe dealul Tătăraşilor, a fost construită din bârne şi acoperită cu şindrilă – materia primă fiind luată din pădurea ce străjuia partea aceasta de Iaşi. Primul Altar de Jertfă a fost închinat, conform documentelor, Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafael.

De istoria acestei prime bisericuţe este legat şi numele după care, până astăzi, e cunoscut locașul: Sfinţii Voievozi Roşca. Dar, de la ce vine acest toponim? Teoriile sunt numeroase: prima este legată de boierul Roşca Codreanu, care deţinea o bucată însemnată de pământ pe colina Tătăraşilor, existând posibilitatea ca biserica să fie ridicată chiar pe moşia sa. O altă teorie ține de activitatea altor membri din familia boierească Roşca – Constantin Roşca (1671-1722), vistier, pârcălab de Hotin, hatman şi Vasile Roşca (1622-1645), mare armaș, mare medelnicer, mare jitnicer şi vornic de poartă.

Ultimul posibil răspuns este legat de activitatea preotului Constantin Roşca. Acesta, în jurul anului 1637 a contribuit la ridicarea amintitei bisericuţe. Istoriografia a reţinut şi numele altui slujitor al bisericii celor trei Arhangheli. În anul 1669, slujitor era „Popa Ursu de pe Poartă” – aluzie la biserica Doamnei sau biserica de pe poarta palatului domnesc. Un alt document pomenit de istoricul Bogdan Petricescu Hașdeu îl menţionează pe acelaşi preot drept „slujitoriu la Bisearica Roşcăi”.

Zbuciumata istorie a Moldovei a influențat şi destinul bisericii de pe dealul Tătăraşilor. După defrişarea pădurii şi alungarea bucovinenilor, domnitorul Vasile Lupu, în dorinţa sa de a asigura graniţa de miazănoapte a capitalei, a așezat în zonă un regiment de ostaşi. Drumul cazacilor şi al tătarilor spre inima Moldovei trecea tocmai prin dreptul locașului. Călăraşii domnești, aşa cum ne dăm seama şi din numirea lor, erau soldaţi călări. Pe lângă misiunea de a apăra această parte de oraş, ei aveau misiunea de a anunţa pericolul la palatul domnesc şi de a purta corespondenţa domnească către Bucureşti sau Stambul.

În acest fel, două destine, cel al bisericii Roşca şi al breslei călăraşilor domneşti s-au unit. Însă, legătura fericită nu a ţinut foarte mult pentru că, la sfârşitul secolului la XVIII-lea, bisericuţa a fost incendiată într-un conflict dintre călăraşi şi susţinătorii domnului Ştefan Petriceicu. Deşi aproape totul s-a năruit, până astăzi, pe locul Sfântului Altar al Bisericii Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafael dăinuie o troiţă ce aminteşte de o istorie apusă.

Biserica de zid a epitropului Petru Dorneanu

Venirea domnilor fanarioţi în Moldova a adus cu sine desfiinţarea breslei călăraşilor domneşti. Noii slujitori erau numiţi volintiri şi, de cele mai multe ori, nu erau români, ci greci, sârbi sau albanezi. Ei păzeau drumurile, însoţeau transporturile, duceau corespondenţa domnească, dar erau şi unealta domnului grec de a pedepsi, de multe ori fără motiv, pe pământeni. Nelegiuirile volintirilor au fost potolite de către domnitorul Constantin Mavrocordat, care i-a aşezat la Iaşi, în mahalaua Tătăraşilor – dându-le ascultarea exclusivă de a purta corespondenţa. Astfel, au fost construite aşa numitele hanuri de poştă, grajduri pentru cai şi un comandament general al poştei domneşti.

În acest context, s-a făcut din nou simţită nevoia unei biserici în care să se închine slujitorii domneşti. Însă, instabilitatea politică adusă de scurtele domnii fanariote nu a făcut posibilă ridicarea bisericii de către stăpânitorii greci. În anul 1823, se pare că a fost pusă piatra de temelie de către starostele volintirilor. Dar, revoluţia Eteriei şi alungarea fanarioţilor au dus la stoparea lucrărilor. Abia în anul 1850, un român ajuns la conducerea breslei volintirilor, Petru Dorneanu, a pus umărul la ridicarea unei noi biserici de zid. În această perioadă a primit şi cel de-al doilea hram, locaşul având drept ocrotitori pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – după numele noului ctitor. Tot în acest context a avut loc şi despărţirea dintre istorica biserică şi breasla sa. După anul 1850, în oraşele de reşedinţă administrativă, staţiile de poştă ale volintirilor au fost transformate în birouri poştale, intrând în subordinea instituţiilor statului modern.

O biserică renăscută

Călăraşii, apoi volintirii au fost uitaţi – însă mărturia existenţei lor o atestă biserica Sfinţii Voievozi Roşca, de pe colina Tătăraşilor. O biserică ce s-a încăpățânat să rămână în picioare. Focul volintirilor, incursiunile tătarilor, răscoala arnăuţilor, războiul ruso-turc, cele două războaie mondiale, toate au lăsat semne în trupul bisericii. A rămas, însă, în picioare, datorită credincioșilor şi preoţilor care au înconjurat-o. După desfiinţarea breslei, biserica a trecut în grija parohienilor, care au îngrijit-o ca pe propria casă. A primit veşmântul unei prime picturi şi construcţia unui turn clopotniţă. Acest fapt îl dezvăluie o placă de marmură, descoperită de curând în tencuiala interioară: „Această Sfânta Biserică s-a zidit din temelie, lângă vechea biserică, la anul 1832. S-a restaurat după arderea la anul 1852, iar în anul 1913 s-a zugrăvit din nou intern şi extern de către Epitropie, cu ajutorul enoriaşilor, paroh fiind Econom N. Agapi, pictor N. Kroft. Această placă este făcută şi donată de F. Faering, sculptor constructor”.

Până astăzi, impresionează catapeteasma din lemn, frumos sculptată şi ornată. Icoanele catapetesmei, purtătoare ale unei lumini tainice, sunt pictate în ulei. În partea dreaptă a catapetesmei se află icoana Sfinţilor Voievozi Mihail, Gavriil şi Rafail, ocrotitorii sfântului locaş. Încă ceva mai impresionează la această biserică istorică din capitala Moldovei – uşa despărţitoare a pronaosului de pridvor. Ferecătura şi greutatea sa ridică ieşeanului contemporan semne de întrebare – de ce aveau nevoie străbunicii noştri de asemenea uşi la biserici? Este, poate, singura mărturie peste veacuri a trecutului zbuciumat al acestei părţi de oraş. O uşă ce te poartă în altă lume, o lume ce miroase a istorie şi a tămâie!

De la același autor

Ultimele din categorie