Cum au apărut predicile Sfântului Ioan Hrisostom

Ca predicator, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost considerat cel dintâi. De-a lungul secolelor, elocvenţa a produs genii: Demostene la greci, Cicero la latini, Hrisostom la orientali. Demostene este geniul elocvenţei politice, însă elocvenţa sfântă se naşte odată cu Sfinţii Părinţi, dintre care Sfântul Ioan Hrisostom este cel mai strălucit în această privinţă, este Demostenele Bisericii.

Elev al marelui retor păgân Libaniu, Hrisostom a întrecut cu mult pe maestrul său. Libaniu a fost cel care i-a şlefuit gândirea, raţiunea, creierul, iar episcopul Meletie – sufletul. Libaniu l-a învăţat să vorbească, iar Meletie i-a insuflat extraordinare idealuri şi aspiraţii vrednice de un orator desăvârşit.

Libaniu – profesorul de retorică al tânărului Ioan

Acest binecunoscut sofist - Libaniu - trăia în Antiohia, acest oraş fiind şi locul lui de naştere. A studiat la Atena iar tinereţea şi-a petrecut-o la Constantinopol şi în Nicomidia. Ca student în retorică şi în greaca veche nu avea rival. Într-adevăr, popularitatea sa în Constantinopol ca profesor privat de retorică i-a determinat pe profesorii publici să-i planifice decăderea şi a fost exmatriculat pe motive de practicarea magiei. Libaniu a fost un student credincios de-al lui Demostene, un bun analist al discursurilor marilor oratori şi un iubitor înflăcărat al stilului antic atic şi e drept că uneori pare mai preocupat de formă decât de substanţă în lucrările sale.

Era primul retor şi oratorul oficial al oraşului şi reprezentantul său în ocaziile speciale. Sfinții Vasile şi Grigorie de Nazianz l-au întâlnit pe Libaniu la Atena, şi primul dintre ei a studiat chiar sub îndrumarea sa. Însă, Ioan l-a întrecut pe Libaniu şi pe toţi oratorii păgâni, de aceea nu a fost iubit de aceştia din urmă, mai ales că el glorifica creştinismul şi punea în umbră ambiţia şi faima păgânismului muribund.

Sfântul Ioan – numit și Pavel al secolului IV

Dintre Sfinţii Părinţi greci ai Bisericii, Sfântul Ioan este cel mai cunoscut şi cel mai popular, şi dintre toţi Părinţii bisericeşti greci sau latini, cel mai elocvent. Numit şi Pavel al secolului IV, este recunoscut unanim ca cel mai mare predicator din perioada patristică. El ne-a lăsat şi cel mai mare număr de omilii, căci a comentat aproape toate cărţile Sfintei Scripturi, la care se adaugă un mare număr de predici ocazionale, morale, panegirice, dogmatice, apologetico-polemice. Suidas, entuziasmat de taina putere a predicii Sfântului Ioan, scrie: „Cuvântul său vâjâia mai puternic decât cascadele Nilului. Nimeni n-a posedat de la începutul lumii o asemenea plenitudine oratorică şi numai el a purtat înaintea tuturor numele de aur şi divin; numele Gură de Aur şi Cuvântător dumnezeiesc”.(Cf. O. Bardenhewer, Patrologie, Wien, 1901, p. 296). El a fost considerat şi un teoretician omiletic prin referirile la predică şi predicator din Tratatul despre preoţie şi Omilia despre predică.

Necesitatea și folosul predicării cuvântului lui Dumnezeu

Arătând necesitatea şi folosul predicării cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Ioan remarcă: „Preotului, în afară de exemplul prin fapte, îi este dat un singur meşteşug, o singură cale de vindecare: învăţătura prin cuvânt (predica). Acesta este instrumentul, aceasta este hrana, acesta este cel mai bun aer. Aceasta ţine loc de medicament, de foc (cauterizare), de fier (bisturiu). Chiar dacă trebuie să ardă sau să taie, preotul trebuie să se folosească de predică. Dacă predica nu poate să facă nimic, toate celelalte sunt zadarnice. Prin predică ridicăm sufletul căzut şi îl smerim pe cel trufaş; prin predică tăiem cele de prisos şi împlinim cele care lipsesc şi facem toate celelalte care ne ajută la vindecarea sufletului” (Despre preoţie, 4, 3).

Conținutul discursurilor celui supranumit și Homer al oratorilor

Ca şi teologia şi exegeza sa, şi elocinţa a fost una eminamente populară şi practică. El cunoştea regulile artei oratorice încât nici un scriitor grec creştin nu i s-ar fi putut compara, iar aceste reguli le aplica cu cea mai mare libertate. În discursurile sale ce formează o mare parte a operei sale, face puţină filosofie şi foloseşte puţine argumente abstracte, dar abundă în comparaţii, argumente familiare, utilizând un limbaj direct, liber, plăcut şi armonios. Limba sa este din cele mai alese, iar ca putere de evocare n-are egal printre oratorii lumii.

Cuvântul a fost vocaţia şi dorinţa sa arzătoare şi cea mai pură măreţie. Contemporanii săi spuneau cu plăcere: „Şi din gura sa ies cuvinte mai dulci ca mierea”.Toate secolele creştine au confirmat acest elogiu. A fost numit Homer al oratorilor. El cunoştea regulile artei oratorice încât nici un scriitor grec creştin nu i s-ar fi putut compara, iar aceste reguli le aplica cu cea mai mare libertate. Pe când alţii sunt doar slujitori ai regulilor şcolare, Sfântul Ioan aplică aceste reguli oarecum fără să se gândească, fără vreun artificiu şi cu un simţ perfect al măsurii.

Despre îndeplinirea datoriei sale de predicator și despre însuflețirea sa în predică

Marele arhipăstor antiohian îşi îndeplineşte datoria de predicator chiar de-l ascultă sau nu-l ascultă cineva: „Izvoarele curg, chiar dacă nimeni nu bea din apa lor; fântânile izvorăsc, chiar dacă nimeni nu scoate apă din ele ; râurile aleargă la vale, chiar dacă nimeni nu se adapă din ele. Trebuie, dar, ca şi cel ce predică să-şi facă datoria lui, chiar dacă nimeni nu ia aminte. Lege ne-a fost rânduită de Iubitorul de oameni, Dumnezeu, nouă, celor ce ni s-a încredinţat slujba cuvântului, ca niciodată să nu lăsăm neîndeplinită slujba noastră, nici să tăcem, fie de ne ascultă, fie de nu ne ascultă cineva.

Am luat hotărârea ca atâta vreme cât voi avea suflare în mine şi cât va voi Dumnezeu să fiu în această viaţă, să împlinesc această slujbă şi să fac ce mi s-a poruncit, fie de mă ascultă, fie de nu mă ascultă cineva” (Despre datoria de a predica).Predicile sale, care durau deseori chiar şi două ore, nu plictisesc, nici nu obosesc întrucât sunt însufleţite de imagini şi comparaţii; acestea sunt, de asemenea, corelate, în exordii şi concluzii, cu evenimente contemporane şi, uneori, îmbogăţite de digresiuni în jurul unor argumente de mare interes.

O parte din audienţa sa este atrasă, de fapt, nu atât de rafinamentul doctrinelor şi ale moralei, cât de însufleţirea retoricii. Îi încântă pe ascultătorii săi prin subtilităţile sale, prin gesturi şi intonaţie, prin figurile de stil care atunci făceau parte din repertoriul sofiştilor ce aveau mult succes ca oratori. Elocvenţa Sfântului Ioan Gură de Aur contrastează puternic cu cea a sofiştilor, aceasta datorându-se sincerităţii şi profunzimii celor spuse de sfânt, ideilor exprimate cu o surprinzătoare claritate a limbajului, fapt ce trădează un studiu atent al principiilor aticiste.

Activitatea predicatorială din cei 12 ani de preoție la Antiohia

În timpul celor 12 ani de preoţie la Antiohia, între anii 386 şi 397, Sfântul Ioan a desfăşurat o prodigioasă activitate misionară şi predicatorială. Şi-a împlinit ascultarea cu mult zel, abilitate şi succes. Despre puterea sa persuasivă, Sozomen menționează că nu-i convingea ca să fie de acord cu el, cu vreo tehnică sau putere specială a cuvântului, ci prin faptul că exprima cu sinceritate (sensul) Sfintelor Scripturi.

Tot atunci s-a străduit pentru formarea morală a credincioşilor săi. Tot în perioada aceea comentează, de pe amvon, Geneza, Evangheliile după Matei şi Ioan şi scrisorile Sfântului Pavel. Stilul său este unul oratoric. Nu este făcut pentru a fi citit, ci pentru a fi zis.

Discursurile sale – consemnate de către tahigrafi

Marea majoritate a discursurilor Sfântului Ioan a fost prinsă din zbor de către tahigrafi particulari care le-au stenografiat pentru a le încredinţa, a medita la acestea şi a le transmite altora. Astfel, forma însăşi a vorbirii Sfântului Ioan Hrisostom a putut ajunge până la noi şi putem oarecum să regăsim căldura acestui cuvânt care curgea ca un râu ce împletea cuvintele, epitetele, comparaţiile, un val de gânduri bogate şi emoţii. Toate aceste discursuri sunt scrise într-un limbaj dulce şi armonios, abundând de metafore, uneori cam lungi, cu multe divagaţii, dar întotdeauna fiind adaptat auditorilor şi nevoilor lor prezente, şi având un şarm inexprimabil.

Tematica predicilor sale

Predicile reprezintă un tablou colorit al situaţiei ecleziastice, politice, sociale şi culturale în capitalele Siriei şi Bizanţului şi de asemenea, un izvor de extraordinară bogăţie pentru teologie, istorie şi arheologie. De aceea, contemporanii săi, şi alături de aceştia, generaţiile următoare, nu conteneau să-l proclame „cel mai mare dintre oratorii Bisericii greceşti”. Papa Pius al X-lea l-a decretat patron al predicatorilor creştini, iar numele său stă şi astăzi pe buzele tuturor.

Este renumit chiar de când începe. „Un singur om e de ajuns pentru a îndrepta un popor întreg, dacă e încununat de zel”. (De statuis, I, 12), constituia una dintre convingerile de care era purtat. Marele predicator credea în puterea cuvântului lui Dumnezeu şi în eficienţa sa pentru mântuirea sufletelor. De aceea îi plăcea să predice. Când vorbea, nu se îngrijea de cuvinte şi expresii frumoase, ci spunea lucrurile simplu şi fără cercetare, cu primele cuvinte care îi veneau. Predica şi îngrijirea sufletului deveniră, pentru Sfântul Ioan, scopul principal al vieţii sale; în fapt, au fost transmise urmaşilor mai mult de 700 de predici autentice. Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau teme apăsătoare – păcat, căinţă, credinţă, lucrarea pentru mântuire a lui Hristos.

Lumina Sfintelor Scripturi

În cei 18 ani de predică, Sfântul Ioan a comentat mare parte din Sfânta Scriptură în omiliile sale, care erau expuneri calme, clare şi familiare. În toate predicile, fără excepţie, apelează la Scriptură pentru a-şi susţine afirmaţiile. Obiceiul său era să ia Sfânta Scriptură, carte după carte, şi astfel avem, în aceste predici, o mină de expoziţiuni, de interpretări şi nuanţe. El ţinteşte către scopuri reale şi realizabile şi vrea rezultate imediate. Cele mai multe omilii sunt exegetice, ele interpretând textul Sfintei Scripturi : Geneza, unele capitole din Cărţile Regilor, un număr de Psalmi (58), ceva din Iov, ceva despre profeţi, la puţine capitole din opera unora, de exemplu Isaia, etc., apoi omiliile devenite clasice la Noul Testament : la Matei (90), puţine la Luca (16), la Ioan (88), la Faptele Apostolilor (55), la toate scrisorile pauline, apoi predici cu tendinţă dogmatic-polemică (12 contra anomeilor), predici la praznicele împărăteşti, panegirice în cinstea martirilor, cuvântări ocazionale: Despre statui, cu prilejul căderii lui Eutropiu etc.

În predică, el căuta sensibilizarea ascultătorilor și schimbarea modului lor de viață

Sfântul Ioan considera că folosind cuvinte ce-i vor sensibiliza, determinându-i să plângă sau să aplaude, ascultătorii vor reţine mai uşor conţinutul predicilor sale, însă nu urmărea să culeagă laudele acestora, ci înnoirea spirituală a lor: Nu spun aceste lucruri ca să mă lăudaţi, ca să mă aplaudaţi, ca să strigaţi, ci ca să vă aduceţi aminte la timp de aceste cuvinte şi să arătaţi rânduiala cuvenită (Cuvânt la Botezul Domnului, IV), căci predica nu este altceva decât faptă şi vindecare a sufletului şi pe acestea trebuie să le urmărească.

Sfântul Ioan îi și critică părintește pe păstoriții săi

În predicile sale, care erau creaţii vii şi palpitante, Sfântul Ioan este medicul sufletelor, cu un diagnostic precis, foarte înţelegător faţă de fragilitatea umană, sever însă în corectarea egoismului, a desfrâului, a aroganţei şi a viciului. Deşi unele din predicile sale sunt foarte lungi durând chiar şi două ore, aplauzele care urmau demonstrează faptul că Sfântul Ioan sensibiliza sufletele ascultătorilor şi ştia să menţină atenţia acestora asupra sa. Sinceritatea infinită de care a dat dovadă pe parcursul vieţii impune respect şi impresionează chiar şi astăzi.

Atunci când îi critică, o face într-o manieră părintească, făcându-i să înţeleagă că disciplina este necesară, şi arăta aceeaşi iubire credincioşilor săi şi atunci când era silit să-i certe, pentru că, de nu ar face aceasta atunci când situaţia o reclama, atât predicatorul cât şi auditoriul îşi periclitează mântuirea: „Este foarte primejdios şi pentru predicator şi pentru ascultători să se ascundă vreuna din legile dumnezeieşti. Şi sunt socotiţi ucigaşi predicatorii când nu tălmăcesc fără teamă toate poruncile lui Dumnezeu … Aici să ne întristeze cuvintele predicii, ca să nu ne înfricoşeze dincolo faptele; aici să ne mustre predica, pentru ca să nu ne roadă dincolo viermele cel veninos, aici să ne ardă mustrarea, ca să nu ne ardă dincolo gheena focului. Cei care plâng aici, dincolo se vor mângâia; cei care se desfătează aici, care râd, care nu-şi simt aici păcatele lor, dincolo vor plânge, se vor văita, vor scrâşni din dinţi. Nu-i cuvântul meu, ci al Celui Care ne va judeca atunci: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. (Matei 5, 4) şi Vai vouă, care râdeţi, că veţi plânge ! (Luca 6, 25)”(omilia Primejdios lucru şi pentru predicator şi pentru ascultători este ca predicatorul să predice pe placul ascultătorilor). Pentru ca durerea mustrării să nu fie prea usturătoare, Hrisostom se include în grupul celor pe care îi mustră, ca unul ce are nevoie de doctoríi duhovniceşti:„Că predica, pe care v-o ţin, este şi pentru voi şi pentru mine, pentru că şi ranele ne sunt comune; de aceea şi leacurile pe care le dau sunt şi pentru voi şi pentru mine. Este lucrul iubirii de oameni a lui Dumnezeu ca şi predicatorul şi ascultătorii să stea sub aceleaşi legi, să participe la aceeaşi fire, ca fiecare să fie vinovat dacă o calcă”(Ibidem).Cunoscând în profunzime viaţa poporului, tablourile sale moralizatoare nu au nimic artificial sau forţat. Este ca un tată care glumeşte cu copiii săi şi care, făcându-se că îi părăseşte, îi instruieşte, îi corectează, îi încurajează.

Puterea cuvântului în ridicarea sufletului căzut

Într-o altă împrejurare, făcând referire la puterea cuvântului în ridicarea sufletului căzut sau deznădăjduit, Hrisostom afirmă: „Cuvântul este instrument, cuvântul este hrană, cuvântul este cea mai bună temperare a atmosferei; el ţine loc de medicament, de foc, de sabie: dacă e nevoie de ars sau de tăiat, de el trebuie să ne servim; dacă el nu reuşeşte, toate celelalte cad. Prin cuvânt deşteptăm un suflet adormit şi potolim pe unul aprins; prin el retezăm ce e de prisos şi împlinim ce lipseşte; prin el împlinim toate celelalte câte desăvârşesc sănătatea sufletului” (Omilii la Fapte, IV, 3).

Sfântul Ioan – bun cunoscător al metodelor de predare

Nu de puţine ori Sfântul Ioan a făcut observaţii înţelepte asupra metodelor de predare. Propunea ca informaţiile să fie împărtăşite puţin câte puţin, fapt care explică diferenţierea graduală a Evangheliei după Ioan în omilii. Era conştient de veridicitatea vechiului principiu: Repetitio mater studiorum est, drept urmare repetă uneori aceleaşi texte de mai multe ori în aceeaşi omilie. Un alt posibil motiv era dorinţa acestuia de a familiariza ascultătorii cu Sfânta Scriptură şi astfel să compenseze lipsa unui număr mai mare de cópii ale acesteia ca şi lipsa de cultură a unora din auditorii săi.

Eleganța limbajului Sfântului Ioan și influența binefăcătoare a predicilor sale

Bogăţia, profunzimea, logica şi vioiciunea ideilor sale, cunoştinţele lui enciclopedice, memoria sa fenomenală şi precizia în citarea şi interpretarea Scripturii, precum şi descoperirea bogăţiilor de sensuri ale scrierilor acesteia, frumuseţea şi atracţia stilului, figurile retorice, expresiile surpriză, actualizările neaşteptate, jocul de cuvinte folosit în unele locuri, desfată sufletul cititorului constituind un adevărat festin duhovnicesc pentru acesta. Isidor Pelusiotul (Ep. 5, 2) laudă eleganţa limbajului, limbajul sfântului fiind expresia armonică a unui suflet elegant.

Aproape fiecare frază din omiliile sale este certificată cu un citat din Sfânta Scriptură. Fiecare idee este imediat lămurită prin diferite exemple sau asemănări luate din fenomenele naturii, din regnul plantelor sau al animalelor, din faptele omeneşti, şi cu deosebire din moravurile şi obiceiurile oamenilor de atunci.

Unii dintre biografii Sfântului Ioan Gură de Aur afirmă că influenţa predicii hrisostomice se făcea vădită în fapte ale iubirii creştine, ale milei, ale facerii de bine, ale conştiinţei datoriei şi dreptăţii creştine. Sclavilor li se dădea libertate, fiind răsplătiţi cu daruri bogate, iar temeliile familiilor creştine antiohiene deveniseră de nezdruncinat şi aceasta datorită cuvântărilor marelui predicator.

Supranumele de Gură de Aur

Calitatea lui superioară careîl distinge pe Sfântul Ioan de toţi ceilalţi Părinţi, dascăli şi scriitori ai Bisericii creştine, aceea care-l arată a fi de neîntrecut, şi în care n-a avut până acum egal pe nimeni, care şi constituie slava lui particulară, este calitatea de Hrisostom pe care i-au acordat-o secolele de după dânsul.Pentru excepţionala elocvenţă de care a dat dovadă, a fost numit încă din secolul al V-lea şi Hrisostomul sau Gură de Aur, supranume ce a înlocuit adevăratul nume al sfântului. Acest supranume reprezintă titlul său de glorie; unul asemănător a mai fost atribuit doar episcopului de Ravena, Petru Hrisologul (- Cuvânt de Aur). Sfântul Ioan rămâne pentru posteritate prinţul oratorilor creştini, unicul rege în această privinţă şi un neîntrecut model al predicatorului creştin din toate timpurile.

Citește alte articole despre: Sfântul Ioan Gură de Aur, predică, Hrisostom

De la același autor

Ultimele din categorie