Lumânărică sau sfântul cerşetor

Iaşul, oraş cu o vechime considerabilă, s-a aflat mereu în fruntea mişcărilor culturale, politice şi naţionale româneşti. A fost şi a rămas o citadelă a ştiinţei, a culturii şi civilizaţiei româneşti, aici născându-se şi trăind personalităţi cu rezonanţe adânci pentru ţară şi chiar pentru întreaga lume. Aproape că nu este domeniu de cercetare în care capitala Moldovei să nu fi lăsat o urmă. De la literatură, până la muzică şi teatru, de la matematică, până la botanică, de la religie, până la ştiinţele sociale, toate îşi au, într-un fel sau altul, legătura cu acest oraş binecuvântat.

Ar fi de ajuns să menţionăm cărturarii mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei, mitropolitul Iacob Stamati şi primul sau „Abecedar românesc“, mitropolitul ctitor Iosif Naniescu, poeţii şi scriitorii Mihai Eminescu, Ion Creangă, Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez, George Călinescu, George Topârceanu, Mihail Sadoveanu, Vasile Conta, artiştii Barbu Lăutaru, Matei Millo, Camil Ressu, Corneliu Baba, Nicolae Tonitza, Sabin Bălaşa, oamenii de ştiinţă George Emil Palade, Emil Racoviţă, A. D. Xenopol, Grigore Cobălcescu, Anastasie Fătu, Dumitru Mangeron, Al. Myller, Ion Ionescu de la Brad, Ernest Juvara, Grigore T. Popa, C. I. Parhon, Vasile Pavelcu, Al. Philippide, Petru Poni, Ştefan Procopiu, Dimitrie Gusti. Iar aceştia nu sunt decât o parte!

Iaşul a avut mari nume şi personalităţi, dar a avut şi Oameni. Oameni simpli, fără mari merite culturale sau ştiinţifice, dar cu o tărie a credinţei care a făcut ca oraşul nostru să treacă peste atâtea şi atâtea primejdii. Existenţa lor şi credinţa curată a fost izvorul naşterii personalităţilor cu care astăzi ne lăudăm.

Cerşetoria, între afacere murdară şi binecuvântare

Actualul Cod Penal din România defineşte cerşetoria ca fiind „fapta unei persoanei care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material“(art. 326). În zilele noastre, cerşetorii stau în locurile publice mai aglomerate sau se plimbă prin mijloacele de transport în comun, printre maşinile staţionate la stopuri sau pe la terase. Unele persoane au diverse handicapuri, altele nu. Unele nu pot munci, altele preferă să cerşească şi aşa să câştige un ban, în loc să muncească.

Există reţele de cerşetorie în toată lumea, afacerea fiind una profitabilă atât pentru cerşetori, cât şi pentru cei care îi conduc. Adesea, copiii sunt învăţaţi să cerşească de părinţii lor. Mulţi cheltuie o parte importantă din veniturile câştigate pe ţigări, alcool şi droguri.

Nimic nou, am putea spune. Este o situaţie cu care ne întâlnim zilnic şi la care suntem actori în rolul secundar. Însă, în istoria Sfintei Biserici au existat şi altfel de cerşetori, oameni care au lăsat luxul palatelor împărăteşti, pentru a se asemăna cu Marele Cerşetor, Iisus Hristos. Căci, nici El nu a avut unde să-şi plece capul, nici El nu a avut casă.

Dacă deschidem prăfuitele sinaxare, găsim o mulţime de exemple, precum cel al Sfântului Ioan Colibaşul, care a vieţuit într-o colibă aflată în faţa palatelor părinteşti. La fel, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, împărţea o cuşcă cu un câine din Constantinopol. Ne par exemple rupte din basme şi am fi înclinaţi să nu credem cu desăvârşire în existenţa lor. Însă, istoria mai recentă ne demonstrează că a existat un asemenea caz chiar şi în capitala Moldovei, la jumătatea secolului al XIX-lea.

Cerşetor pentru Hristos

Este vorba despre o viaţă ştiută doar de Dumnezeu, iar de noi - din puţinele şi insuficientele descrieri existente. Nu ştim când s-a născut. Ştim, însă, că cerşea „bani de o lumânărică“. Iar lumea i-a zis Lumânărică, deşi el se numea Ioan Proculeasă. Mulţimea faptelor de milostenie nu o cunoaşte nimeni. Căci Lumânărică a fost un fel de haiduc al cerşetorilor. El primea de la cei bogaţi şi împărţea tuturor, de multe ori şi celor mai înstăriţi decât el.

Toţi scriitorii vremii, de la Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, şi Nicolae Iorga îl amintesc. Toţi au fost uimiţi de sfinţenia vieţii acestui om. În anul 1843, Costache Negruzzi scria: „Vă aduceţi aminte de un sărac pe care îl întâlneaţi, pe uliţi, prin pieţe, pe la biserici, cerşitorind mila creştinilor, împărţind bogdaproste în dreapta şi în stânga? Dacă îl întrebai de unde este, răspundea: nu ştiu, ştiu că mama când m-a luat mi-a zis: Niţă, dragul meu, să cumperi lumânărele şi să le împarţi pe la biserici. Atâta ştiu, atâta fac. Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold colinda toate bisericile, împărţind lumânări şi cerşătorind, nu pentru dânsul, lui nu-i trebuia nimică, ci pentru alţii. La un schit sărac lipseşte clopotul: Lumânărică îl ia din târg. Se pune cu dânsul în mijlocul unei pieţe şi îl trage, până ce se plăteşte clopotul. Curând, arama va răsuna în aer, chemând pe credincioşi la rugăciune şi va spune în graiul său cel misterios fapta săracului cerşetor. O biserică nu are veşminte, Lumânărică îi aduce stofe bogate, iar el doar o haină trenţăroasă, ce abia îi acoperă goliciunea trupului, căci în zadar voeşti să îl îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă, peste un ceas nu o mai are, a dat-o altuia, pe care îl socoteşte mai nevoiaş decât dânsul. Vedeţi acestă văduvă. Înconjurată de şapte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului? Lumânărică o vede, o mângâie şi a doua zi îi aduce o vacă cu lapte, aducând iarăşi bucurie în smeritul bordei. A zidit chiar şi biserici“.

Sunt cuvinte ale unui om al vremii, nu basme. Mărturii despre un cerşetor pentru Hristos. Un om care a iubit sărăcia, dar care a fost mult mai bogat decât boierii Iaşului. Dacă adunăm sumele cheltuite pe lumânări, veşminte, clopote, icoane şi catapetesme, vom realiza că prin mâna lui Lumânărică au trecut cei mai mulţi bani ai Iaşului. Doar au trecut, căci el a murit sărac lipit.

Înmormântare cu fast, la Biserica Talpalari

Nu ne este cunoscută data naşterii, dar cunoaştem ziua în care Lumânărică a plecat să cerşescă mila Împăratului Hristos. Părintele săracilor a murit la fel de sărac, precum Lazăr din pilda Mântuitorului. A murit la poarta unei familii boiereşti, îngheţat în luna decembrie a anului 1843. Doamna Marghioala (Maria) Miclescu, din naştere Beldiman, a fost aceea care l-a înmormântat pe Lumânărică. „Întru o zi, trecând pe lângă o biserică, am văzut norod strâns şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. În mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă. În momentul acesta, arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort şi, însemnând pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste: „Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit“, descrie Negruzzi funebrul eveniment:

Lumânărică a fost înmormântat în curtea bisericii Talpalari. Multă vreme, la mormântul său a fost loc de pelerinaj, căci amărâţii Iaşului nu l-au uitat. Atunci când au avut loc lucrări de reparaţii şi sistematizare a spaţiului bisericii, osemintele lui au fost mutate în gropniţă, alături de cele ale boierilor din familia Beldiman.

Astfel, peste veacuri, Ioan Lumânărică ne-a demonstrat că nu contează ce funcţii şi  ce ranguri ai în viaţă. El a fost sărman şi se odihneşte în acelaşi loc cu boierii Beldiman. Contează, însă, lumina care o lăsăm în urmă. Iar Lumânărică, un sfânt fără sinaxar, a fost un Om ce a lăsat în urmă o mare de lumânări aprinse.

Citește alte articole despre: sfânt, milostenie, cerșetorie, Lumânărică

De la același autor

Ultimele din categorie