De ce chipurile Sfinților nu zâmbesc în iconografia bizantină?

16 Noiembrie 2018 Cristina Șveț Iconografie
 

Oare de ce chipurile sfinților nu au nicio emoție, o senzualitate? Ce fel de limbaj vor să transmită credincioșilor?

Iconografia picturii bizantine este total diferită de pictura senzuală, perfectă în frumosul exterior. Ea urmărește un scop pasiv, acela de a oferi fericirea cerească. De aici, disprețul artei bizantine pentru formă, pentru frumusețea senzuală. Arta bizantină trebuie să se adreseze nu simțurilor sale, ci în exclusivitate minții - pentru a-l ajuta pe credincios să se familarizeze cu abstarcțiile lumii de dincolo.

În același fel se explică și neglijența artei bizantine în tratarea corpului, care aproape că se pierde sub cutele veșmintelor, în timp ce capul devine elementul dominant al figurii. Formele sunt neobişnuite, redate cu iscusinţă și evocă o transfigurare în act. Ochii măriţi, cu privire fixă, văd cele de dincolo. Faţa este centrată asupra privirii, focul ceresc o luminează dinlăuntru și, prin ea, ne priveşte duhul. Buzele fine sunt lipsite de orice lăcomie. Ele sunt făcute pentru a cânta laude. Urechile alungite ascultă liniştea, iar fruntea foarte largă şi înaltă accentuează predominanţa unei gândiri contemplative.

Persoanele sfinte sunt redate frontal. În felul acesta, ele sunt puse într-o relație directă cu privitorul - niciodată nu o să vedem în iconografie sfinți în poziție de profil. Acele figuri în profil întâlnite în compoziții nu sunt sfinți și nu au aureolă.

Lumea contemporană, orientată pragmatic, nu arareori rămâne surdă la cele pe care le grăieşte iconografia bizantină, la ceea ce împărtăşeşte ea despre adevăr. Dragostea duhovnicească, reflectată în chipurile din vechile reprezentări este, uneori, aspră şi exigentă. Acolo nu e urmă de indulgenţă sau împăcare cu păcatul. Din cauza acestui fapt, aceste chipuri sunt neînţelese, străine, iar uneori înfricoşătoare pentru omul trupesc, legat de patimi. 

De la același autor

Ultimele din categorie