Icoanele pictate cu evlavie te îndeamnă la rugăciune

Citiţi un interviu despre semnificaţia culorilor de pe chipurile şi veşmintele sfinţilor din icoane, despre trăirea iconarului şi despre icoanele „pe placul Bisericii“, oferit pr. Cristian Muraru, directorul Centrului de Conservare şi Restaurare a Patrimoniului de Artă Creştină „Resurrectio“ din cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor.

Părinte director, care este semnificaţia culorilor din icoanele noastre?

În iconografie, culorile poartă un mesaj teologic cert. Acest mesaj poate fi intuit de persoanele care au o anumită educaţie spirituală şi poate fi înţeles şi explorat de acele persoane care doresc să cunoască limbajul icoanelor, prin desen, culoare, compoziţie etc. În general, paleta cromatică a iconarului este destul de simplă. „Frescele care fac gloria artei bisericeşti, spune pictorul Sorin Dumitrescu, au fost zugrăvite, de obicei, dintr-un amestec de patru culori: ocru galben, siena - arsă, negru de viţă-de-vie şi alb de titan“. Totuşi, este cunoscut faptul că principalele culori ale icoanei sunt alb şi negru şi chiar dacă aceste culori nu domină, ele sunt mereu prezente prin alte culori. Culorile de bază sunt roşul, galbenul şi albastrul; uneori apare şi culoarea verde. În icoană, Iisus Hristos este reprezentat în costum antic, în hyton roşu (tunică lungă şi strâmtă cu mâneci largi, purtată pe sub hymation, atât de femei, cât şi de bărbaţi), şi hymationul (mantie antică amplă, care se purta prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr) de culoare albastră. În reprezentarea iconografică culoarea roşie a hytonului reprezintă viaţa şi jertfa prin care S-a preamărit. Prin culoarea roşie este zugrăvit Hristos-Omul, Cel care Se întrupează, Se jertfeşte pe Cruce, moare şi învie, Se înalţă la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Albastrul hymationului sugerează faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Tatăl, „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute“ şi are o natură divină.

Negrul, culoarea teologiei apofatice

Maforionul Maicii Domnului (haină largă, ce se îmbracă pe deasupra, cu o tăietură rotundă destul de largă pe mijloc pentru a putea trece capul, delimitată prin galonul auriu sau deschis la culoare) este cafeniu-brun (maron) şi sugerează viaţa ascetică şi îngerească din templu. Această culoare este realizată din combinaţia de albastru (fecioria) şi roşu (simbol al sângelui). Pătrunsă de lumină, această culoare devine purpurie, culoarea împărătească prin excelenţă. Maica Domnului are pe cap o basma sau tunică de culoare albastră-verzuie, simbol al Duhului Sfânt, Care S-a pogorât asupra Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în momentul zămislirii: „Duhul Domnului S-a coborât peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, iar Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema“ (Luca 1, 35). Acest acoperământ este oarecum bombat în zona superioară a capului, aluzie la cupola bisericii bizantine, Maica Domnului fiind considerată „Biserica în stare de rugăciune“, peste care Se coboară Duhul lui Dumnezeu. În ambele icoane, ca de altfel şi în icoanele sfinţilor, se află culoarea aurie oferită de foiţa metalizată din aur. Auriul este culoarea veşniciei, a măreţiei, a desăvârşirii. Auriul este o culoare abstractă, nici rece, nici caldă, şi reprezintă lumea harică, a transfigurării, ce face din icoană „un spaţiu schimbat la faţă“. Cele trei stele aurii de pe maforionul Maicii Domnului, reprezentate sub forma a trei sori, descoperă credinţa Bisericii în pururea fecioria Maicii Domnului, înainte de Naştere, în timpul Naşterii şi după Naştere. Asistul (o substanţă cu proprietăţi adezive, care se aplică pe unele detalii ale icoanei, pentru a fi ulterior aurite) de pe veşmintele Mântuitorului, realizate de obicei cu blicuri aurii, reprezintă firea dumnezeiască şi atributul aseităţii, adică existenţa prin Sine a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Culoarea albă este chipul luminii de pe Tabor, ea reprezintă faptul că persoanele sfinte sunt pătrunse de prezenţa Duhului Sfânt, manifestare a puterii dumnezeieşti a energiilor necreate. Această culoare apare pe chip şi veşminte sub forma blicurilor luminoase, ce arată îndumnezeirea trupurilor prin harul Duhului Sfânt. Prin contrast, culoarea neagră exprimă lipsa luminii, a vieţii sau imposibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, lumina fiind absorbită de adâncul tainei, pe care mintea omenească nu o poate pătrunde; aceasta este culoarea teologiei apofatice.         

Prima icoană pe care trebuie să o realizeze iconarul este cea a Schimbării la Faţă

Orice pictor poate picta icoane? E vreo diferenţă între icoanele pictate de un pictor trăitor şi cele pictate de unul oarecare, ambii avizaţi în tainele pictării icoanelor?

Există oameni credincioşi care pictează peisaje frumoase, dar nu pictează icoane. Pentru ei, aşa cum zice psalmistul, „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“ (Ps. 18, 1). Există diferenţe între cei doi. Pictorul de icoane sau iconarul nu este un simplu pictor. De aceea, prin tradiţie s-a lăsat acest obicei, ca prima icoană ce trebuie să o realizeze iconarul să fie cea a Schimbării la Faţă a Domnului. El trebuie să facă dovada faptului că şi-a însuşit, în parte, taina îndumnezeirii omului, ce trebuie exprimată prin desen şi culoare. Or, accesul la lumina harică de pe Tabor nu poate veni fară asceza celor cinci simţuri. Acest lucru înseamnă viaţă trăită şi nu doar trăirea vieţii. După exerciţiul de iniţiere în artă şi vieţuire curată, pictorul poate primi hirotesia, el devenind un om în slujba Bisericii. Nu poţi picta biserici sau icoane fără să fii o fiinţă eclezială, euharistică. Omul euharistic are rădăcinile în viitor, trăieşte eshatologic. De aceea, pictorul trebuie să picteze icoana Schimbării la Faţă, taina trupului îndumnezeit prin Învierea Mântuitorului. Icoana este şi o mărturie a întâlnirii omului cu Dumnezeu, subiectul fiecărei icoane fiind acela al transfigurării omului. Icoanele înfăţişează oameni îndumnezeiţi. De accea, sfinţii nu mai au aceleaşi trăsături anatomice în icoană, pentru că pictorul nu poate picta trupuri înduhovnicite, dacă el însuşi nu este înduhovnicit. Cred că principala calitate a icoanelor pictate cu evlavie constă în faptul că acestea te îndeamnă la rugăciune, contemplaţie, la nevoia de interiorizare şi introspecţie şi nu la admirarea tehnicii iconografice, spectacolului cromatic sau efectelor create pe foiţa de aur.

De ce icoanele bizantine sunt cele mai iubite de cultul nostru? Despre cele realiste, neoclasice etc. ce ne puteţi spune?

Oamenii simt energia icoanelor bizantine. Prin maniera în care sunt pictate, icoanele bizantine arată faptul că Dumnezeu are două firi, una umană şi una dumnezeiască. Icoanele pictate în manieră realistă arată că Hristos a fost numai trup şi de aceea ele se aseamănă mai mult cu tablourile înrămate. „Icoana nu are ramă“, ea este „fereastră spre absolut“, şi prin icoană omul credincios se dezmărgineşte în adâncurile sale. Pe placul Bisericii sunt acele icoane care exprimă în modul cel mai limpede teologia şi gândirea Bisericii şi trebuie să se încadreze în viaţa liturgică, care susţine icoana şi pe iconar deopotrivă.

Citește alte articole despre: sfinţi, semnificație, icoană, iconar, veșminte, culori, chipuri

De la același autor

Ultimele din categorie