Ce s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe Hristos? Ar fi venit, totuşi, până la urmă, mântuirea noastră, dacă nu l-ar fi trimis atunci?

Nici nu se poate concepe aşa ceva, pentru că din neascultare a venit răul în lume şi Hristos a venit tocmai ca să ne facă ascultători - zice Biblia - până la moarte. Băgaţi de seamă, în Evanghelie mereu Iisus Hristos vorbeşte, mereu Iisus Hristos face şi întotdeauna se raportează la Tatăl, totdeauna cere legătura cu Tatăl. Iată, avem aici această icoană, care este o icoană a unui celebru pictor, El Greco, şi-l vedem pe Iisus Hristos purtându-şi crucea. Uitaţi-vă puţin şi aici la El. Faţa lui, mâinile lui, uitaţi-vă la mâinile lui, sunt crestate de suferinţele care îl chinuiau, de greutatea crucii, mâinile lui stau crispate de greutatea ce îl chinuia. Dar faţa lui se uita direct în ochii Tatălui. Uitaţi-vă, vedeţi cum în ochii lui coboară lumina lui Dumnezeu. Nu se poate pune problema, el nu a venit din propria lui voinţă, ci El a ascultat porunca Tatălui. El s-a făcut ascultător şi prin aceasta a venit jertfa lui. Că El nu numai pe cruce s-a jertfit.

În primul rând faptul că a acceptat să se zămislească în trupul unei femei, în trupul unei fiinţe omeneşti. El care era Logosul, Fiul lui Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, să mărturisească, să se golească de slava lui şi să se întrupeze într-un trup omenesc. Aceasta a fost prima şi cea mai mare patimă, jertfă a lui Iisus Hristos. Să trăiască pe pământ în cea mai neagră sărăcie, apoi altă jertfă – toată umbra şi duşmănia vrăjmaşilor săi, iar răstignirea a fost încununarea tuturor patimilor Domnului nostru Iisus. Dar toată viaţa lui a fost o patimă, de la zămislirea în pântece, până la Înviere. Abia la Înviere, El a ieşit din starea de chin, de umilinţă totală în care a trăit de la zămislire până la Înviere. Atunci a ieşit din starea de umilinţă, de neputinţă. Când s-a întâlnit cu apostolii în Galileea, a făcut o declaraţie solemnă în faţa infinitului: „Eu sunt cel ce sunt”, cum a zis şi Dumnezeu în faţa lui Moise, şi a spus: „Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”. Atunci s-a declarat El domn şi suveran al tuturor timpurilor, al tuturor vremurilor. E o declaraţie solemnă a divinităţii, a stării lui imperiale, de stăpân, de Dumnezeu, de împărat al cerului şi al pământului, al întregii creaţii. Dar asta după ce s-a jertfit şi a înviat.

(Bogdan Eduard și Î.P.S. Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 38-39)