Fericirile monahului Nicolae de la Rohia

“Numai creştin fiind mă vizitează – în pofida oricărei raţiuni – fericirea. Numai datorită creştinismului nu umblu – crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului şi nu ajung să fiu şi eu  unul dintre acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă n-au înţeles că mai fericit este a da decât a lua.”

La Editura Doxologia a apărut cartea “Fericirile monahului Nicolae de la Rohia”, autor Cassian Maria Spiridon.

În această lucrare ni se prezintă, în cele patru capitole, cum Nicolae Steinhardt, în Jurnalul său, îşi deschide şi ne deschide calea de lumină către Dumnezeu. Sunt paşi care edifică drumul în timp ce îl stăbate cu puţine rătăciri, dar şi numeroase, repetate suişuri. Conform spuselor autorului acestă carte este contemporană cu Dumnezeu, totodată este o carte de teologie aplicată, una de învăţătură creştină, ce pare a fi scrisă de un Cleopa laic.

Pentru Nicolae Steinhardt preocupările majore ale omului gânditor sunt: ce e viaţa?, ce-i omul?, de ce există durere?, cum ajungem la fericire?, restul, prin raportare sunt fleacuri.

“Numai creştin fiind mă vizitează – în pofida oricărei raţiuni – fericirea. Numai datorită creştinismului nu umblu – crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului şi nu ajung să fiu şi eu unul dintre acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă n-au înţeles că mai fericit este a da decât a lua.”

A găsit  reţeta universală a fericirii în creştinism. Creştinismul dă pace, linişte odihnă – dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii cele mai temerare, a luptei neîncetate, a acrobaţiei celei mai riscante. Un trapez la mare înălţime – şi nici o plasă dedesubt. Nu există o singură cale pentru accedere la mântuire, rezultatul contează, nu meandrele realizării absolutului. Liantul, elementul comuniunii interimare poate fi numai Dumnezeu, numai prin El ne putem reciproc tolera şi încerca să ne iubim. În absenţa divinităţii nu ne rămân decât reacţiile de respingere şi indiferenţă. Creştinismul, şcoală perfectă a contradicţiei şi paradoxului, cea mai dialectică dintre concepţii. Prima datorie a creştinului: a fi fericit şi tot prima datorie a creştinismului: a simţi adânc nenoricirea condiţiei omeneşti. Ieşirea din dilemă: soluţia dogmatică: credinţa în transfigurare şi înviere.

Creştinul se cuvine a fi zâmbitor, tolerant, raţional, degajat, convins de relativitatea celor lumeşti; deci niţel sceptic şi foarte îngăduitor; şi totodată – ştiind că aici se joacă partida pe viaţă şi pe moarte – că numai în trup ne putem mântui – trebuie să fie grav, absolut convins de adevărurile relevaţiei, aprig în convingerile sale şi-n simţul tragic şi eroic al existenţei, abisal în deschiderile sale asupra tainelor vieţii. Cine nu recunoaşte binele care i s-a făcut săvârşeşte un mare păcat, dar mai mare e păcatul celui care aşteaptă să i se arate recunoştinţa pentru binele făcut. Bunăvoinţa între oameni este singurul lucru important, nimic altceva nu contează. Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni. Dacă există bunăvoinţă ori omenitate, restul nu contează.

Hristos, Cel care multiplică pâinea, vinul, peştii, este un Dumnezeu al bogăţiei, belşugului, al hranei şi veseliei, şi unde se vede şi se afirmă mai în plinătate ca la ospăţ, printre puţine locuri unde omul se bucură de bucuria altuia, ba şi are nevoie de această bucurie. Ospăţul este poate – în chip paradoxal – singurol loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită. Ospăţul realizează condiţia paradisiacă: ea presupune în primul rând capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împărtăşi.

Nicolae Steinhardt, după propriul exemplu ne învaţă cum să ne rugăm. Soluţia cea mai nimerită ar fi a) recitarea rugăciunilor de obşte pentru a se crea o atmosferă de linişte şi reculegere, aceasta însemnând faza de pregătire, de punere în situaţia oratorie; b) rugăciunea propriu-zisă, făurită de fiecare, imnul de slavă şi mulţumire, apoi spunerea păsului -  inima revărsată; c) după care s-ar cuveni să urmeze partea cea mai însemnată, faza ascultării, când inma e pe recepţie.

Urechi de auzit, minte de priceput şi voinţă de pus în aplicare este tot ce ne cere monahul prin ale sale Cuvinte de credinţă. Monahul ne dăruieşte o carte de învăţătură, una de învăţătură creştină, dată omului spre a afla calea mântuirii pe care vă invităm să o lecturaţi.

Cartea “Fericirile monahului Nicolae de la Rohia”, autor Cassian Maria Spiridon poate fi cumpărată de la magazinul online Doxologia, de la librăriile Doxologia, precum şi de la celelalte librării din Iaşi şi din ţară.

De la același autor

Ultimele din categorie