Sfântul Ioan Gură de Aur, despre cea mai tulburătoare istorie biblică

Prezentare de carte

Sfântul Ioan Gură de Aur, despre cea mai tulburătoare istorie biblică

    • Sfântul Ioan Gură de Aur, despre cea mai tulburătoare istorie biblică
      Sfântul Ioan Gură de Aur, despre cea mai tulburătoare istorie biblică

      Sfântul Ioan Gură de Aur, despre cea mai tulburătoare istorie biblică

Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai renumiţi tâlcuitori ai Scripturii prin rigoarea exegezei lui, oferă în Comentariul la Iov o meditaţie profundă asupra celei mai tulburătoare istorii biblice.

Iov este prezentat ca atletul desăvârşit al lui Dumnezeu, în confruntarea cu puterile răului dezlănţuite prin îngăduinţa lui Dumnezeu. În faţa nenorocirilor, Iov rămâne neclintit în credinţă, dar în sufletul său se nasc întrebări metafizice cu privire la soarta omului în faţa unui Dumnezeu neînţeles, ceea ce face ca drama lui Iov să capete o valoare universală, înfăţişând spectacolul unei suferinţe general umane.

Comentariul Sfântului Ioan urmează textul Scripturii verset cu verset, lărgind ceea ce este exprimat numai laconic în Scriptură cu detalii istorice şi contextualizări, conferind astfel exegezei sale un caracter ştiinţific riguros, cum sunt toate exegezele Sfântului Ioan Gură de Aur.

Printre personajele Vechiului Testament, Iov este, fără îndoială, cel pe care Sfântul Ioan îl citează cel mai des în toate operele sale, încât nu este surprinzător faptul că i-a consacrat o carte întreagă. Comentariul la Iov se structurează în jurul personajului central, dezvoltând subtemele specifice Sfântului Ioan Gură de Aur: pronia lui Dumnezeu, suferinţa dreptului, ispitele şi moartea, rolul îngerilor în mântuirea oamenilor, educaţia copiilor.

Model de supunere şi de răbdare

Portretul lui Iov se distinge clar de celelalte teme. În Iov avem imaginea eroului perfect, a atletului desăvârşit al lui Dumnezeu, model de supunere şi de răbdare, care, în cele mai grele încercări, nu încetează să spună: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat“, laitmotiv în care autorul descoperă profeţia lui „facă-se voia Ta“ din Evanghelie.

Iov este înţelept, fiindcă Îl cinsteşte pe Dumnezeu mai presus de orice, chiar decât ceea ce are mai scump, copiii. În faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Iov descoperă înţelepciunea, cunoaşte distanţa care îl separă de Dumnezeu, îşi cunoaşte slăbiciunea firii, efemeritatea lucrurilor umane. Esenţa omului, ne spune Iov, este a se teme de Dumnezeu şi a asculta poruncile Lui. Este minima moralia a omului de care vorbea şi Andrei Pleşu, cu privire la Iov.

Tâlcuind expresia „om adevărat“, Sfântul Ioan arată care este această minima moralia: „Adevărat nu numai cu vorbele, ci şi cu faptele. Căci aceasta înseamnă om adevărat. «Aceasta este tot omul: teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui“. Căci aşa cum statuile sunt oameni falşi, la fel şi cei ce nu păzesc poruncile sunt oameni falşi. Căci dacă a fi om înseamnă a te teme de Dumnezeu, cel care nu se teme de Dumnezeu nu este om, ci este un om fals. Iov avea dorinţă numai de lucrurile adevărate. De aceea, zice, era adevărat (sincer) şi temător de Dumnezeu. Apoi spune pricina tuturor bunătăţilor, anume că Îl cinstea pe Dumnezeu. Căci pornind de la acelea L-a cunoscut pe Dumnezeu. O viaţă curată te face să Îl cunoşti pe Dumnezeu, iar o viaţă rea, dimpotrivă. Căci cunoaşterea lui Dumnezeu se află prin modul de viaţă şi ea devine păzitoarea vieţii. Astfel încât, de nicăieri altundeva nu vine păgânismul, decât dintr-o viaţă necurată. Căci «oricine face rele urăşte lumina şi nu vine la lumin㻓.

„A fi om nu înseamnă numai a avea mâini şi picioare de om“

Iov apare într-un prim contrast cu diavolul. Este numit de Dumnezeu rob al Lui, în ciuda diavolului care, odinioară, era şi el rob, dar a căzut din cinstea dintâi. Iov era doar un om materialnic şi purtător de trup, spre deosebire de diavol, care era înger netrupesc, şi, totuşi, Iov a putut până la capăt să îşi păstreze virtutea; într-un trup de lut a făcut dovada unei atât de mari virtuţi. În elogiul pe care îl face Dumnezeu Însuşi lui Iov, ne atrage atenţia Sfântul Ioan, prima laudă este aceea de a fi om. Se regăseşte aceeaşi exegeză în a doua Cateheză către cei ce urmează a fi botezaţi, Ad Illuminados, 1, PG 49, 232, „A fi om nu înseamnă numai a avea mâini şi picioare de om, nu înseamnă numai a fi o făptură raţională, ci a se nevoi, cu credinţă, în evlavie şi în virtute. Ascultă ce spune Scriptura despre Iov. După ce spune că era un om în Ausitis, adaugă şi semnele acestei evlavii: drept, adevărat, temător de Dumnezeu, depărtându-se de orice lucru rău, arătând că asta înseamnă să fii om. Cum spune şi în altă parte: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui, că aceasta înseamnă a fi om“.

Aceeaşi idee apare şi în Omilia 23 la Facere, PG 53, 202, unde, după ce a vorbit despre Noe, Sfântul Ioan scrie: „Putem afla şi un alt drept pentru care numele de om este dat drept cea mai mare laudă… Cine este el? Fericitul Iov, atletul evlaviei. Ai văzut pe robul Meu Iov, că nu este om asemenea lui pe pământ? Vezi că mai întâi îl numeşte cu numele firii noastre comune. Fără îndoială, suntem toţi la fel prin formă şi înfăţişare. Dar nu aceasta înseamnă să fii om, ci să te fereşti de rău şi să cauţi virtutea.“

Un model al măreţiei umane care imită măreţia lui Dumnezeu

Taina sfinţeniei lui Iov este că Dumnezeu e Cel ce l-a învăţat pe el. Iov nu avea de unde să înveţe. Trăia înainte de Moise şi de Lege. „De unde atunci vine faptul că a slujit atât de bine? De unde a învăţat o atât de mare supunere? N-a avut învăţător de lege, n-a avut îndrumător, nici preot.“ Este ideea care l-a uimit pe Sfântul Ioan cel mai mult în privinţa lui Iov: „Ce să spunem despre Iov? Ce profeţii a auzit? De care învăţătură s-a bucurat? Şi, totuşi, fără să fi primit nimic, a arătat întru sine orice chip al virtuţii“.

Iov a practicat dincolo de lege învăţătura Evangheliei. Iov, asemenea lui Abel, a fost preot nehirotonit. El aducea jertfă lui Dumnezeu mai înainte ca acestea să fie instituite prin Lege şi prin aceasta împlinea slujire de preot înaintea lui Dumnezeu, întocmai ca şi Abel sau Melchisedec. Dar ceea ce a vrut Sfântul Ioan să evoce în acest comentariu este drama omului confruntat cu suferinţa în faţa unui Dumnezeu, Care rămâne învăluit în taine de nepătruns şi a Cărui dragoste trebuie să aibă - pentru a îngădui o asemenea suferinţă - raţiuni pe care mintea omenească nu le poate cunoaşte sau înţelege. Prin comentariul său, Sf. Ioan îl înscrie pe Iov în universalitate, arătând că lecţia pe care Iov o dă umanităţii este, în acelaşi timp, mai mult decât o ilustrare a unor valori morale, mai mult chiar decât o confruntare cu limita, este un model al măreţiei umane care imită măreţia lui Dumnezeu.