Fariseii vechi şi noi

Fariseismul presupune, pentru el (n.r. Nicolai Berdiaev), o răcire a "flăcării generate de prima revelaţie, instaurarea domniei legii, a formalismului", fiind un fenomen care se regăseşte, de altfel, în toate religiile lumii. Este un soi de cădere a omului, ca o multiplicare sau o repetare a primei sale căderi, cea edenică. Faptul că omul are această tendinţă de a reduce o viaţă spirituală vie, trăită, la o serie de norme pe care îşi propune să le respecte, este, de asemenea, semnul slăbiciunii omului.

Aşa cum se ştie, anul acesta este dedicat sfântului maslu şi îngrijirii bolnavilor. La slujba acestei sfinte taine, se citesc şapte pericope din Evanghelii, între care prima face referire la pilda samarineanul milostiv pe lângă care trec, nepăsători, un preot şi un levit (v. Luca 10, 25-37). S-a constatat că, uneori, câte un slujitor preferă ca, în loc de a rosti întocmai versetul în care se spune că "un preot se cobora pe calea aceea" (Luca 10, 31), să rostească "un preot al Legii vechi se cobora pe calea aceea" sau chiar "un cuvios oarecare se cobora pe calea aceea". Drept justificare a schimbării textului se invocă faptul că, rostit ca atare, textul poate sminti, prin faptul că ar părea că face referire la un preot precum cei din zilele noastre. Şi atunci apare specificarea "al Legii vechi" sau eufemismul "un cuvios oarecare". Această mică şi "nevinovată" modificare nu este deloc un amănunt de neluat în seamă, ci constituie un serios prilej de reflecţie asupra preoţiei şi asupra creştinismului de astăzi. Evident că în mintea celui care schimbă astfel textul se află dorinţa de a se delimita de nemilostivirea acelui preot din parabolă (al Legii vechi, într-adevăr!) şi ar vrea să sugereze că preotul de azi, fidel mărturisitor al lui Hristos, nu ar mai trece nepăsător pe lângă un om aflat în suferinţă. Dar este şi un reflex al clericului care este atacat astăzi de unele confesiuni neoprotestante, confesiuni care-şi învaţă adepţii că preoţii sunt cei care L-au răstignit pe Mântuitorul pe cruce, iar preoţii de astăzi nu sunt decât urmaşii acelora, de acum două mii de ani, atacul asupra preoţiei sacramentale constituind un argument pe care-şi clădesc retorica îndreptată împotriva Bisericii bimilenare. Preoţia Vechiului Testament este însă doar o prefigurare a celei consacrate de Hristos şi, dincolo de denumire şi de unele elemente de cult (cum ar fi tămâierea), preotul creştin este cu totul altceva decât era, în vechime, preotul templului iudaic. Cu atât mai stranie este obsesiva acuzare a preoţilor de azi ca fiind ucigaşi ai lui Hristos, în condiţiile în care El a lăsat tocmai acestor slujitori ai altarului harul de a fi "iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4,1) şi de a oferi credincioşilor însuşi trupul şi sângele Său, pe care le-a jertfit pe Sfânta Cruce.

Însă pentru a merge până la capăt cu reflecţia noastră şi pentru a fi oneşti întrutotul, trebuie să mai sesizăm şi că această "îndulcire" a textului din slujba sfântului maslu mai denotă şi o frică de a ne asuma cuvinte pe care Mântuitorul le-a adresat, acum două milenii, celor care se socoteau pe ei înşişi ca fiind slujitori ai lui Dumnezeu. Ca şi în cazul altor texte din Evanghelii, şi în cazul acestei parabole, Domnul ne transmite un avertisment, anume că există riscul ca, socotindu-ne pe noi fideli împlinitori ai poruncilor divine, să nu pierdem din vedere esenţialul, adică persoana umană, mai ales cea aflată în suferinţă. Căci şi acel preot, care "se cobora pe cale", s-a ferit să se atingă de cel rănit pentru că, de la distanţă, se vedea că omul respectiv era "aproape mort". Or, dacă ar fi constatat că era mort cu adevărat, acel preot al Legii Vechi devenea, prin atingerea trupului celui decedat, necurat, şi nu mai putea sluji la templu decât după ce împlinea anumite ritualuri de curăţire. Aşa că el s-a ferit a-l ajuta pe omul rănit, aparent din motive binecuvântate, crezând că, în felul acesta, respectă o poruncă divină.

Tot aşa şi astăzi, există riscul de a lua anumite porunci ca fiind scopuri în sine şi de a pierde din vedere iubirea şi mila pe care suntem chemaţi să le arătăm faţă de aproapele nostru. Spre exemplu, dacă o persoană, având o mare durere pe suflet, voieşte să se spovedească, iar un duhovnic nu ar accepta să o mărturisească întrucât nu a ţinut post înainte de a veni la scaunul de spovedanie, atunci există riscul ca acel suflet să cadă în deznădejde şi chiar să recurgă la gesturi necugetate. Într-un astfel de caz, s-ar cuveni a pune mai presus de toate mila pentru un suflet chinuit, nu de a ţine cu dinadinsul de o practică bisericească (care e, mai degrabă, o recomandare).

Cum ajungem în capul mesei?

O abordare similară ar trebui să avem şi în cazul celebrelor diatribe rostite de Domnul împotriva fariseilor (din capitolul 23 al Evangheliei după Matei). Aceştia sunt acuzaţi că "leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte", că "toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni", că "le place să stea în capul mesei la ospeţe", "să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi", că "închid împărăţia cerurilor înaintea oamenilor", că "mănâncă casele văduvelor şi cu făţărnicie se roagă îndelung" etc. Sigur că noi nădăjduim ca astfel de cuvinte să nu se potrivească nici unui preot din zilele noastre. Dar atitudinea firească, duhovnicească faţă de astfel de cuvinte nu este, nici într-un caz, aceea de a considera că ele nu ne privesc deloc pe noi, cei de azi. Dacă am proceda aşa, ne-am face vinovaţi taman de o... atitudine fariseică, am proceda precum aceia care îi replicau Mântuitorului că ei sunt "fii ai lui Avraam" şi, prin aceasta, se considerau mai presus decât alţii, refuzând până şi ideea că ar putea fi ceva greşit în comportamentul lor. Dacă însă ne smerim şi considerăm că acele cuvinte, foarte dure, ale Domnului ne pot fi adresate şi nouă, atunci ne folosim mult, din punct de vedere duhovnicesc, întrucât ele ne vor ţine în stare de trezvie. Eu recomand citirea lor măcar o dată pe lună, dimpreună cu o analiză foarte onestă a propriei noastre vieţi, încercând a identifica eventuale situaţii în care am făcut ceva din categoria celor vizate de Mântuitorul. Spre exemplu, sigur că, uneori, un preot este invitat să stea "în capul mesei", iar în sine acest lucru nu este greşit. Trebuie să ne întrebăm însă dacă am ajuns acolo pentru că ne-am dorit asta şi ne-am croit, din proprie iniţiativă, drum către acel loc de onoare, sau am fost invitaţi şi, deşi am fi preferat să stăm în locuri mai smerite, din dorinţa de a nu mâhni pe cei care ne-au chemat, am acceptat o astfel de cinste. Continuarea, în Ziarul de Iași

De la același autor

Ultimele din categorie