Pași în relația mea cu Hristos

Tu vezi chinul meu în gândurile mele și auzi șoapta strigării mele: „Doamne, miluiește-mă!”. Iar pentru jumătatea de pas pe care o fac eu, Tu, Doamne, vii cu Brațele milostivirii și mă cuprinzi cu Harul Tău și Bucuria Ta și Tu, Doamne, Te faci mare, mare, mare, iar eu mică, mică, mică. Atunci încap în Brațele Tale părintești și mă porți pe Calea Ta.

Vrăjmașul este un fin țesător, care cu viclenie îl ademenește pe om să-i țeasă patimile pe pânza vieții, iar omul să aibă impresia că îi este bine, oricum ar fi. Însă Domnul i-a dat înțelepciune omului, astfel încât lucrând cu Dumnezeu și chemându-L, să nu cadă în mrejele  celui viclean. Tristețea este ca o pânză de păianjen nevăzută, care se agață de suflet și-l înfășoară și-l ține strâns, ca venind tarantula să-l înțepe cu veninul deznădejdii și să-l înghită. Un pas către deznădejde este căutarea plăcerii în tristețe, patimă alimentată prin primirea gândurilor și vorbirea cu ele. Departe de casă, de oamenii dragi, Hristos se dezvăluie și mai adânc în relația personală cu omul care Îl caută și Îl dorește: „Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu ” (Ps. 62,2).

Semnele depărtării mele de Tine se vădesc ca un fulger în tristețea grea și în nemulțumirea care mă cuprind și care, laolaltă, adună toate patimile și le cuibărește în sufletul meu. Când din acest chin greu încerc să ies cu puterile mele, gândind că trebuie să alung cumva starea aceasta grea, mai tare mă afund și nimic folositor nu săvârșesc. Și-mi dau seama, după această rătăcire în afara Ta și a mea, că Tu îmi lipsești. În suflet răsare licărul de lumină. Abia aștept să te întâlnesc personal și real în Sfânta Liturghie, împărtășindu-mă cu Sfintele Tale Taine, după ce voi fi alergat la scaunul de spovedanie, mărturisindu-mi nevrednicia.

Dar, cum să te păstrez, Doamne, mereu cu mine? Cum să fiu lângă Tine și să nu mă mai îndepărtez? Cum să-mi adun mintea care umblă ca fiul cel rătăcit în căutarea roșcovelor? Și atunci când mi-e greu, când inima mea e potrivnică, ascult cuvintele Sfinților Tăi și le privesc chipurile lor pline de Dragostea Ta și mă îndrăgostesc de ele și le țin în suflet ca să-mi alunge slava deșartă și dorința de a fi cea dintâi… dorindu-mi apoi să fiu cea mai de pe urmă și să fiu cu Tine în Dragostea Ta. Și mi se face dor de Biserica Ta și de Sfinții Tăi, Doamne, de Măicuța Ta care mă așteaptă să o rog să mă aducă mai aproape de Tine și să Te cunosc pe Tine, așa cum ești cu adevărat – nu după plăsmuirea minții mele.

Doamne, cât de minunat ești când nici cuvintele rugăciunii, nici cântările de Slavă aduse Ție nu-mi ating inima, arătându-mi prin asta că Tu vrei ca relația mea cu Tine să fie una directă și personală, așa cum m-ai chemat să devin întru ea. Și atunci Doamne, când inima mea seacă nu mai poate asculta Slăvirile Tale, aflându-se în mândria ei însetată după Cuvântul Tău, atunci mintea mea care se chinuie să ajungă la inimă de una singură, se trezește din orbirea ei și Te cheamă suspinând. Mărturisindu-mi Ție durerea și micimea ei, Tu vii tainic și o dezlegi de legăturile lumești cu care s-a legat.

Fuga mea de singurătate, Doamne, e fuga mea de întâlnirea cu Tine. Fuga mea de durere, Doamne, e fuga de întâlnirea cu Tine. Fuga mea din calea vrăjmașilor și osândirea lor e fuga mea din întâlnirea cu Tine. Fug, Doamne, de Tine și de Iubirea Ta vindecătoare! Minunat ești, Doamne, când Te descoperi atât de delicat și Ipostatic neputincioasei mele ființe, care se luptă cu legăturile ei, care apoi se lasă în grija Ta și  în Iubirea Ta – dar nu pentru că firea mea cea legată de păcat ar vrea să se despartă de el, ci pentru că Tu vezi chinul meu în gândurile mele și auzi șoapta strigării mele: „Doamne, miluiește-mă!”. Iar pentru jumătatea de pas pe care o fac eu, Tu, Doamne, vii cu Brațele milostivirii și mă cuprinzi cu Harul Tău și Bucuria Ta și Tu, Doamne, Te faci mare, mare, mare, iar eu mică, mică, mică. Atunci încap în Brațele Tale părintești și mă porți pe Calea Ta. Îți mulțumesc, Doamne!

De la același autor

Ultimele din categorie