Trupul şi garda de corp

E o gîndire lumească aceea care consideră că unii sînt atît de păcătoşi încît nu merită a se apropia de Dumnezeu şi că trebuie ţinuţi la distanţă de cei care se simt datori a fi paznicii Săi.

Pentru cel care nu merge de obicei la biserică, participarea la o slujbă, mai ales la una în care e popor mult, poate deveni o adevărată aventură. Sînt multe lucruri pe care nu le cunoaşte şi care îl pot face să se simtă stingher: de la modul şi ordinea în care trebuie să se închine la icoane, la poziţia pe care trebuie să o adopte în timpul slujbei, de la lucrurile pe care se cuvine a le face în diferitele momente liturgice pînă la locul în care se poate aşeza (cîţi "neiniţiaţi" cunosc, de exemplu, că locul bărbaţilor e în dreapta, iar al femeilor în stînga?). Lucrurile se complică şi mai tare atunci cînd cel "dezorientat" e reperat de cîte o persoană care, fără a fi mandată de preot în acest sens, se simte obligată să facă "ordine". Dacă ar interveni cu duhul blîndeţii, explicîndu-i rînduiala nou-venitului, atunci intervenţia ar fi de folos. Dar nu ştiu cum se întîmplă că, cel mai adesea, acest veritabil agent de pază se manifestă mai degrabă brutal. În loc să-i dea îndrumări utile, îl ceartă pe cel stingher, punîndu-l la punct cu satisfacţia celui care taxează pe unul mai neştiutor decît dînsul.

Sigur, nu-i mai puţin adevărat că şi cel care se poartă anapoda se face vinovat de faptul că nu s-a interesat înainte sau nu întreabă (măcar în biserică) pe cineva despre cum ar trebuie să se comporte. Cînd mergem într-o instituţie ştim că avem datoria de a-i respecta regulile. Cînd ne întîlnim cu o persoană cu rang înalt, ne interesăm care este protocolul ce trebuie urmat. Cu atît mai mult, cînd începem a veni la biserică, adică în casa lui Dumnezeu, avem datoria a ne informa anterior despre cele ce se cuvin a fi respectate. Avînd însă în vedere că a intra în biserică e, uneori, un gest spontan, care nu suferă amînare, aflîndu-se poate chiar şi într-o stare de deznădejde, astfel de persoane au nevoie de toată dragostea şi înţelegerea pe care le-o pot arăta credincioşii familiarizaţi cu slujbele. Încît mare e responsabilitatea celor care se încumetă să dăscălească pe un "neofit", riscul de a-l sminti şi alunga printr-o atitudine nepedagogică fiind extrem de ridicat. Orice credincios, membru al Bisericii, este mădular al trupului lui Hristos. Avînd această conştiinţă, ne putem raporta într-un mod integrator, nu descurajator la cei ce se adaugă comunităţii pe care o frecventăm, ajutîndu-l să se (re)conecteze la acest organism viu ce are drept cap pe Însuşi Hristos.

Şi între slujitorii altarului există riscul de a copia un astfel de comportament, mai ales dacă se lasă pradă ispitei de a judeca şi certa pe cineva, deşi nu s-a străduit, anterior, să-l înveţe pe acela buna rînduială. Mai mult, atitudinea aceasta de gardian se poate extinde uneori şi asupra potirului ce cuprinde, la fiecare Sfîntă Liturghie, trupul şi sîngele Celui ce este de necuprins. "Cerberii sfîntului potir" îi numea Părintele Roman Braga pe cei care nu înţeleg că participarea credinciosului la Sfînta Liturghie nu poate fi deplină decît dacă acesta se şi împărtăşeşte. Că nu toţi înţeleg, că nu toţi vor sau căuta a se pregăti în acest sens e o parte din adevăr. Cealaltă parte, cea mai consistentă, îi revine preotului care nu se străduieşte să-i aducă pe credincioşi la conştiinţa unei vieţi duhovniceşti care să le permită a răspunde pozitiv la chemarea: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!" Rolul celui care aduce sfîntul potir, la momentul amintit, între uşile împărăteşti nu se reduce doar la acela de a veghea ca nu cumva cineva să se apropie fără pregătirea adecvată (incluzînd, obligatoriu, spovedania în urma căreia duhovnicul să-i dea binecuvîntarea de a se împărtăşi). Dacă se reduce doar la atît, atunci părintele Roman Braga are dreptate. Dacă însă preotul se şi străduieşte ca acei pe care-i păstoreşte să nu trateze cu indolenţă sau cu pseudo-evlavie, ci să ia în serios necesitatea de a se apropia de sfintele taine, atunci acel cleric îşi ia în serios rolul de "iconom al tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4,1).

Hristos nu S-a lăsat apărat

Despre astfel de gardieni (sau paznici neînduplecaţi) face vorbire şi textul scripturistic ce se va rosti mîine în bisericile ortodoxe (din Luca 19, 1-10). Ni se relatează în această pericopă cum, la trecerea prin Ierihon a Mîntuitorului, un om bogat, Zaheu, care era mai marele vameşilor, s-a suit într-un sicomor pentru că era mic de statură şi, dorind să-L vadă pe Iisus, "nu putea de mulţime". Acest "nu putea de mulţime" face trimitere la cele pe care le aminteam mai sus în acest articol. Mulţimea era alcătuită în primul rînd din ucenici ai Domnului care se simţeau îndreptăţiţi să-I fie cît mai aproape şi care cu greu făceau loc şi celorlalţi să se apropie. (Este edificator în acest sens episodul relatat de Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei, cînd ucenicii i-au certat pe cei ce-i aduceau lui Iisus copiii ca să-Şi pună mîinile peste ei - Matei 19,13). Apoi, cu siguranţă că, în preajma Nazarineanului vestit pentru minunile făcute, erau mulţi dintre locuitorii din Ierihon, care îl şi cunoaşteau prea bine pe Zaheu. Şi, cu cît îl ştiau mai bine, cu atît mai mult îl urau pe cel care se pusese în slujba romanilor, adunînd taxe chiar peste cele prevăzute de legile de atunci, făcîndu-se astfel, deopotrivă, şi trădător de ţară şi agonisitor de cîştig necinstit. Nici aceştia nu voiau să se dea deoparte pentru a-i face loc lui Zaheu, ba chiar îl ţineau la distanţă pe un om considerat atît de păcătos încît nu merita să fie lăsat a se apropia de Cel pe care ei îl considerau un Prooroc al lui Dumnezeu.

Aceste veritabile "gărzi de corp" din jurul Domnului nu l-au putut totuşi împiedica pe Zaheu de la a-şi satisface o sfîntă curiozitate: să vadă şi el cine este Iisus... Aşa încît, soluţia cocoţării în copac, deşi una la îndemîna, de obicei, a copiilor, i s-a părut mai mult decît acceptabilă. N-a stat să cîntărească ce vor zice despre el oamenii, nici nu s-a lăsat descurajat de cei care-l priveau chiorîş şi-l opreau să treacă spre Hristos. Iar rîvna şi insistenţa lui Zaheu au dat roade, căci dintre toţi oamenii de seamă din Ierihon care L-ar fi vrut oaspete, Iisus a ales să intre în casa celui care era cel mai urît şi mai dispreţuit dintre toţi. I-a scandalizat Domnul, ca de atîtea ori, pe cei de faţă, dar a cîştigat astfel un suflet. Nu a trebuit mai mult decît intervalul de timp în care au luat masa împreună pentru ca Zaheu să se hotărască a-şi schimba viaţa păcătoasă pe care o trăia de mai mulţi ani de zile.

Hristos nu S-a lăsat, precum vedem, apărat de cei care-L ţineau departe de un păcătos ca Zaheu. El a venit în lume, S-a întrupat, tocmai pentru a lua păcatele noastre şi pentru a ne curăţi de mizeria noastră sufletească. E o gîndire lumească aceea care consideră că unii sînt atît de păcătoşi încît nu merită a se apropia de Dumnezeu şi că trebuie ţinuţi la distanţă de cei care se simt datori a fi paznicii Săi. Gîndirea duhovnicească, adică insuflată de Duhul Sfînt, este aceea în care nu ne plasăm în exterior, ca şi cum am avea de păzit ceva din afară noastră, ci conştientizăm că locul nostru, al tuturor, este înlăuntru, adică în corpul Bisericii. Avînd conştiinţa că eşti, ca toţi ceilalţi fraţi de credinţă, mădular al aceluiaşi trup (Coloseni 1, 24), nu mai judeci în termeni de afară sau înlăuntru. Ci pe toţi îi vezi conectaţi într-un singur organism, fii ai aceluiaşi Dumnezeu, chiar dacă unele mădulare sînt mai bolnave sau mai sănătoase decît altele. Omul, cînd are un organ bolnav, nu se grăbeşte a-l extirpa, ci caută să-l recupereze, însănătoşindu-l. Tot aşa şi în Biserică, dacă renunţăm la statutul de paznic (mai ales că Dumnezeu nu are nevoie de apărarea noastră) şi lăsăm să circule şi prin noi către cei mai bolnavi viaţa întreţinută de harul dumnezeiesc, atunci poziţia noastră este una corectă. Altminteri, să nu ne trezim într-o bună zi că am ajuns o gardă de corp ruptă de trup.

 

De la același autor

Ultimele din categorie