„Dacă nu ţin post, simt că n-am linişte, că-mi lipseşte ceva“

Cum se trăieşte postul astăzi, când varietatea mâncărurilor special comercializate în acest scop nu ne mai obligă la eforturile care se făceau în alte vremuri, dar şi cum îşi amintesc cei de acum despre felul în care se ţinea, odinioară, postul în familiile lor, am încercat să aflăm stând de vorbă cu oameni de felurite vârste şi cu diferite poveşti de viaţă. „Nu numai că nu se mânca de frupt, dar lumea era mai liniştită, trebuia să te porţi frumos, să nu te sfădeşti şi să-ţi ceri iertare de la oamenii din sat. Oamenii ziceau: «Iaca-ncepe Postul Mare şi trebuie să ne iertăm». Şi, iac-aşa, se iertau, fără prea multe discuţii“.

Învierea Domnului reprezintă cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii şi vârful liturgic al anului bisericesc. Pentru evidenţierea acestui eveniment deosebit, tradiţia bisericească a statornicit o perioadă de pregătire, unică în an, cunoscută sub denumirea Postul Paştilor sau Postul cel Mare, care începe, în acest an, la 27 februarie şi se va termina la 15 aprilie. Amintind şi de postul celor 40 de zile ţinute de Mântuitorul nostru Iisus Hristos înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), această perioadă a primit şi numele de Paresimi sau postul patruzecimii. Postul Paştilor a fost orânduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară care urmau să primească Botezul la Paşti, dar şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Astfel, timp de şapte săptămâni, creştinii ortodocşi trec printr-o perioadă specială de pregătire a trupului, dar mai ales a sufletului, pentru marea sărbătoare a Învierii.

Oamenii aveau grijă să nu supere, dar nici să nu se supere

În trecut, familiile ţărăneşti tradiţionale urmau aproape un ritual în pregătirea tuturor celor necesare postului, folosindu-se, după reguli nescrise, de credinţele şi obiceiurile păstrate din moşi-strămoşi şi de tot ceea ce aveau la îndemână, atât pentru pregătirea bucatelor de post, care impresionau prin bun gust şi diversitate, cât şi pentru o bună organizare a treburilor casnice, dar, mai ales, pentru păstrarea unei stări de armonie în această perioadă de încercare a trupului şi a sufletului. În prima zi a Postului Mare, numită în popor şi Lunea curată, oamenii obişnuiau să purifice, să cureţe spaţiul în care trăiau prin obiceiuri rituale. În această zi, femeile nu lucrau nimic, afară de spălatul cu leşie al vaselor din care se mâncase până la Lăsata Secului şi pe care le urcau apoi în podul casei, unde se păstrau până la Crăciun. Până la începerea Deniilor, în saptămâna a cincea din Postul Paştilor, toată lumea o ţinea într-o „alergătură“, satele erau curăţate şi primenite, începând cu casele şi ogrăzile, iar fetele şi femeile „înroşeau“ fuioarele şi războaiele de ţesut. Tinerele de măritat, mai ales, îşi coseau, pe ascuns, frumoasele cămăşi cu care se îmbrăcau în ziua de Paşti, în timp ce gospodinele, în ziua numită Miezul Paresimilor (mijlocul Postului Mare), numărau ouăle strânse până atunci, pentru a vedea de câte mai aveau nevoie pentru buna pregătire a mesei de sărbătoare, sau socoteau cam câtă cânepă s-a tors, încercând să aprecieze când urmau să termine această treabă, obligatoriu să se încheie până la Joia Mare.

Dar postul nu însemna numai abţinerea de la mâncare sau îndeplinirea anumitor obiceiuri. Oamenii aveau grijă să nu vorbească mult sau urât, să nu se certe şi să nu supere, dar nici să nu se supere pe nimeni. După această lungă perioadă de încercare a trupului şi a sufletului, Paştile era aşteptat ca o izbăvire, ca o izbândă a luminii asupra întunericului, a binelui asupra răului.

Şi care femeie nu termina de tors, bărbaţii îi băgau caierul pe foc şi o făceau de ruşine

În satele din Moldova, cum începea Postul cel Mare, începeau şi clăcile de tors. În prima zi de post, cunoscută în calendarul popular sub denumirea „Spolocanie“, bărbaţi şi femei, deopotrivă, se adunau la o gospodărie şi torceau fuioare întregi de cânepă şi lână, căci până să înceapă muncile câmpului altă ocupaţie nu se găsea. Seara se petrecea toată această întrecere şi, după ce mâinile oboseau, gospodina scotea o oală mare cu borş de fasole „înfundat“, cum se făcea din bătrâni în post. „Mâncau borş cu fasole înfundat, mălai cu bostan şi sfeclă. Se îngăduia şi un păhăruţ de rachiu. La sfârşit, bărbaţii aruncau o picătură de rachiu peste cap, să crească cânepa mare, să aibă femeile de lucru. Şi care femeie nu termina de tors, bărbaţii îi băgau caierul pe foc şi o făceau de ruşine. Ziua asta se numea Spolocania şi era ultima sărbătoare până în ziua de Paşti“, îşi amiteşte mătuşa Maria Bejinaru, o botoşăneancă de 70 de ani, despre cum se ţinea Postul Mare în copilăria sa.

În zilele obişnuite din săptămână, când nu mai pridideau cu treburile casei, mamele îşi săturau odraslele cu felii de mămăliguţă presărate cu sare, unse din belşug cu usturoi pisat şi coapte apoi pe plita încinsă.

Duminica, însă, gospodinele se străduiau să gătească bucate felurite, care mai de care mai gustoase, pentru a mai domoli din asprimea postului. În sarmale puneau legume uscate, crupe din porumb, ceapă verde, varză, morcov şi ulei, piure de cartofi, „cu prăjeală, că era lumea mai sănătoasă“ şi aşa-numitul „lapte de buhai“. „Se cocea sămânţa de cânepă pe plită până se rumenea. Bărbaţii luau apoi un ceaun mare de tuci, se aşezau pe un scăunel în mijlocul casei. Aveau un măcănoi lung, cu un capăt mai gros, din lemn, şi mestecau, mestecau, numai într-o parte, până crăpau toate boabele celea. Mai adăugau câte-o ţâră de apă caldă şi mestecau şi se slobozea lăptişor, de-acolo, din sămânţă, se făcea alb. Apoi îl strecurau, puneau apă şi o luau de la capăt, până făceau vreo trei-patru litri. Apoi îl puneau la fiert. Se numea lapte de buhai şi se mânca cu mămăliguţă. Era tare bun, mai bun ca laptele“, spune mătuşa Maria.

„Când mă întrebaţi cum se postea în familia mea, prima dată îmi amintesc de mama“

Astăzi, multe din aceste obiceiuri s-au pierdut, mare parte în mod firesc. Dar ceea ce s-a împuţinat, poate, nefiresc, este sentimentul de apartenenţă la comunitate şi Biserică, pe care şi încercările postului, cu întreaga suită de obiceiuri şi reguli, scrise şi nescrise, le trezeau în inima creştinului de odinioară. Cum se trăieşte postul astăzi, când varietatea mâncărurilor special comercializate în acest scop şi multe alte lucruri pe care le avem la dispoziţie nu ne mai obligă la eforturile care se făceau în alte vremuri, dar şi cum îşi amintesc cei de acum despre felul în care se ţinea, odinioară, postul în familiile lor, am încercat să aflăm stând de vorbă cu oameni de felurite vârste şi cu diferite poveşti de viaţă.

„Când mă întrebaţi cum se postea în familia mea, prima dată îmi amintesc de mama. Era o femeie evlavioasă, care s-a străduit întotdeauna să ne înveţe să avem dragoste pentru cele sfinte. Chiar dacă erau vremurile comunismului, de la ea am învăţat să ne închinăm, să spunem o rugăciune, să mergem la biserică, să postim şi, atât cât puteam noi, copii fiind, să ţinem rânduiala creştinească. Iar lucrurile acestea mi-au rămas întipărite adânc în suflet şi, aşa cum făcea mama cu noi, încerc şi eu să-i învăţ pe copiii mei, pentru că este foarte important să dai un exemplu în familie. Nu pot să spun că reuşesc să ţin toate posturile, dar Postul Crăciunului şi Postul Paştilor mă strădui să le respect, atât cât îmi permite şi sănătatea. Dacă nu ţin aceste două mari posturi, simt că n-am linişte, că-mi lipseşte ceva. Şi mai încerc şi să fiu mai bun, mai cumpătat, în perioada postului. Aprind candela, aşa cum făcea şi mama, mai tămâiez din când în când prin casă, merg la biserică şi mă rog pentru sănătate şi pentru copii. Mă simt bine când fac aceste lucruri şi încerc să ţin rânduiala, atât cât simt eu că pot“, spune domnul Florin Fotică, un ieşean în vârstă de 55 de ani.

„O învăţătoare m-a ameninţat că mă pedepseşte dacă mai fac aşa“

Tot despre perioada copilăriei şi modul în care percepea atunci postul, doamna Elena Vasile, 58 de ani, din Botoşani, îşi aminteşte mai ales mâncărurile pe care mama ei le pregătea în acea perioadă. „Mama se străduia să ne facă fel de fel de bunătăţi şi ţin minte în special mâncărica de prune uscate, care, de fapt, mie nu prea îmi plăcea. Dar, copii fiind, ne mai lua câte ceva de la magazin şi ne mai lăsa să ne îndulcim în timpul Postului Mare. Totuşi, era o perioadă încurcată pentru modul cum percepeam noi lucrurile acestea. De exemplu, mama ne învăţa să facem întotdeauna semnul crucii după masă şi să spunem o rugăciune de mulţumire. Odată, mică fiind, am mers într-o tabără cu colegii de şcoală şi, obişnuită fiind de acasă, am făcut semnul crucii după masă. Imediat a sărit o învăţătoare care mă văzuse şi m-a ameninţat că mă pedepseşte dacă mai fac aşa. Nu mi-a explicat de ce, mi-a spus doar să am grijă, că nu e bine. Deci au fost vremuri din care nu prea pot să îmi amintesc multe lucruri din acest punct de vedere“, spune doamna Elena Vasile.

„Şi, iac-aşa, oamenii se iertau, fără prea multe discuţii“

Un om care îşi aminteşte bine şi perioada tradiţiei postului din lumea satului, înainte de perioada comunismului, este Ifim Şalin, un basarabean de 78 de ani, care locuieşte în Iaşi de aproape şase ani. „Eu sunt de loc din raionul Orhei, Republica Moldova, dar întotdeauna am vrut să fiu în România. Şi părinţii mei şi-au dorit asta, dar iată că nu s-a putut. Iar dacă nici unirea nu s-a putut, am zis să vin eu aici şi să-mi împlinesc visul. Acolo, în Moldova, oamenii îmi zic «românul», iar aici mă strigă «rusul»“, spune, râzând, bunicul Şalin. După ce a ieşit la pensie, a reuşit să obţină cetăţenia română şi a plecat din Republica Moldova, singur, în 2004, stabilindu-se la Iaşi. „Mă simt foarte bine. Lumea e la fel şi aici, şi acolo“, ne asigură Ifim Şalin.

Despre cum se ţinea postul în Basarabia, bătrânul spune că sunt trei perioade. „Înainte de ocupaţia rusească, de după război, tradiţiile se ţineau cu adevărat. Lumea era mai credincioasă, se mergea la biserică, se rugau şi se respecta rânduiala aşa cum trebuie. Eu mi-l amintesc pe tata, în post, cum mulgea vaca, cum lucra cu fruptul, dar ferească Dumnezeu să guste ceva. Nici noi n-aveam voie, nimeni nu se atingea. Dar nu numai că nu se mânca de frupt, lumea era mai liniştită, trebuia să te porţi frumos, să nu te sfădeşti şi să-ţi ceri iertare de la oamenii din sat. Oamenii ziceau: «Iaca-ncepe Postul Mare şi trebuie să ne iertăm». Şi, iac-aşa, se iertau, fără prea multe discuţii“, spune Ifim Şalin.

Pe biserici s-au pus lacătele şi nu se mai concepea nimic din ce era odată

Când venea Paştile, însă, masa era plină de bunătăţi şi tot efortul făcut era răsplătit. „La noi se făcea jambon, pulpă de porc afumată cum n-am văzut pe aici, dar şi pască, cozonac, ouă, ca peste tot. A doua zi de Paşti aveam horă-n sat şi ne adunam cu toţii. Noi, copiii, mergeam la «rotitoare», un fel de scrânciob şi ţin minte că plăteam cu ouă. Un ou, două ouă, că nu era cu bani atunci“, povesteşte moş Ifim, care îşi aminteşte că, după venirea comunismului şi începerea rusificării forţate a ţării, lucrurile s-au schimbat mult. „Tradiţia ce era? Era biserica, în primul rând. Iar pe biserici s-au pus lacătele şi nu se mai concepea nimic din ce era odată. Dacă te vedea şi cu o cruciuliţă la gât, ţi-o smulgea imediat. Şi la înmormântări, îmi amintesc, venea un bătrân la cimitir şi citea câteva rugăciuni, că în sat la noi nu mai era preot. În perioada aceea tare multe s-au pierdut. Astăzi, avem libertate şi nu ne rămâne decât să învăţăm din nou s-o folosim aşa cum se cuvine“, spune bătrânul basarabean.

„Nu mă simt «demodată» pentru că ţin post“

Ana Sârbu are 28 de ani, este mămica unei fetiţe de trei ani şi spune că una dintre cele mai mari bucurii pe care o simte, respectând tradiţia creştină a postului, o reprezintă „mulţumirea pe care o vede în ochii mamei“.

„Ceea ce îmi voi aminti cu plăcere toată viaţa este că, după perioada postului, mâncarea era mai gustoasă, avea altă aromă. Îmi mai amintesc şi faptul că eram răsplătiţi de părinţi pentru «sacrificiul nostru». Răsplata pe care o primeam era în a merge împreună la cofetărie sau la teatru. Acum, văd că un lucru la modă este să ţii post pentru a slăbi. Cunosc oameni care asociază începerea postului cu începerea unei cure, dar cred că acest lucru îi face să privească postul doar ca pe un sacrificiu culinar. Când eram mai mică, mereu eram întrebată: «ce păcate aşa mari am eu, de trebuie să ţin post?». Îmi era greu să explic asta unui om care mergea doar o dată pe an la biserică, care nu ţinea sărbătorile şi care îşi educa copiii asemeni lui. Astăzi, nu mă simt «demodată» pentru că ţin post. Este un stil de viaţă asumat, sunt mulţumită, mă simt mai bine şi mai sănătoasă trupeşte şi sufleteşte. Dincolo de toate acestea, însă, mulţumirea pe care o văd în ochii mamei pentru că nu am dat uitării educaţia primită de la ea este mai presus de orice explicaţii personale“, subliniază Ana Sârbu.

De la același autor

Ultimele din categorie