Sfeşnicul sau candela „neadormită” a Sfântului Mormânt a fost aprinsă pentru prima dată în 326, anul în care a fost descoperit Mormântul lui Hristos, şi de atunci a rămas nestinsă vreme de 17 veacuri. Candela se stinge numai o singură dată pe an, în dimineaţa Sâmbetei Mari, ca să se aprindă puţin mai târziu cu Sfânta Lumină.

Cea mai veche mărturie despre această candelă neadormită o întâlnim în Cronica Egeriei. Pelerina Egeria este o ascetă originară din Spania, care a vizi­tat Sfântul Mormânt în perioada 381-384. Ea descrie Vecernia săvârşită în jurul Mormântului lui Hristos, spunând următoarele:

„La ceasul al zecelea, care aici se numeşte Lichnicon sau, cum spunem noi, Vecernie, o mare mulţime s-a adunat la Înviere. Toate făcliile şi lumânările s-au aprins şi aceasta a creat o lumină înfricoşătoare. Lumina, însă, nu intră din afară, ci se primeşte dinăuntru, din peşteră [Mormânt], adică de dincolo de zăbrele, unde o candelă arde totdeauna, zi şi noapte” (Egeria: diary of a pilgrimage, Ed. G.E. Gingras, New Zork 1970, p. 90)

(Haralambie Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu –Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, p. 42)