Sfântul nostru părinte Gheorghe s-a născut dintr-o familie evlavioasă din ostrovul Ciprului. După moartea părinților săi, vrând să îmbrățișeze viața pustnicească și să scape de însoțirea cea silnică care i-o gătea unchiul său, a fugit la locurile sfinte ca să se întâlnească cu fratele său mai mare, Heraclid, care viețuia ca și pustnic deja de mai mulți ani în lavra Calamonului, pe malurile Iordanului. Dar părându-i-se fratelui său că este prea tânăr pentru viața de pustie, l-a dus la Mănăstirea Maicii Domnului de la Hozeva.

După ce a fost tuns în călugărie, a fost încredințat unui bătrân aspru și nedrept. Dar el i s-a supus lui cu blândețe, răbdare și smerenie, ca și cum însuși Domnul ar fi lucrat prin el.

Într-o zi, întârziind să aducă apă de la pârâu, bătrânul său i-a tras o palmă de față cu toată obștea. Atunci, deodată i s-a uscat mâna bătrânului și i-a înțepenit și nu s-a vindecat decât cu rugăciunea sfântului său ucenic, înaintea mormintelor sfinților părinți din mănăstire.

Atunci, ca să scape de slava de la oameni, Sfântul Gheorghe a fugit și s-a dus la Calamon, unde s-a nevoit ani îndelungați cu fratele său. El îl asculta în toate și îl cinstea ca și pe părintele său după Dumnezeu, nu ca pe fratele său trupesc. Niciodată nu a avut pe buzele sale cuvinte de prisos; sporea neîncetat în rugăciune; iar ca mâncare se mulțumea cu câteva resturi mucegăite și acoperite de viermi, care le țineau pentru ei de la o săptămână la alta. Și s-au făcut rugăciunile lui bine primite la Dumnezeu, încât a ajuns făcător de minuni. Căci odată, a făcut să dea rod un copac uscat; iar altădată a îmblânzit un leu și numai cu cuvântul.

Iar după ce a murit fratele său și egumenul obștii, s-a întors la mănăstirea lui de metanie, Hozeva, unde egumenul l-a primit cu bucurie și i-a dat o chilie osebită, lăsându-l să ducă viața care îi era lui plăcută. Zăvorât toată săptămâna, el își ascundea nevoința sa și venea în obște numai Duminica, ca să rostească cuvinte de folos pentru frați și să primească spovedania gândurilor lor. Atunci aduna câteva rămășițe de la masa de obște, le usca la soare și le folosea în celelalte zile, muindu-le în apă.

Și multe erau atacurile demonilor ca să-l oprească de la nevoința sa, dar el nu-și oprea cu nici un chip pravila sa de rugăciune și nu rostea niciodată vreun cuvânt fără să aibă semn de la Dumnezeu, dobândind astfel mare putere asupra duhurilor necurate.

Deși se dezbrăcase de orice gând de judecată, se tânguia de râvna scăzută a părinților și îi mustra pe cei care se făleau cu vechimea anilor de mănăstire, defăimând pe mireni și pe păcătoși. El zicea: „Credeți-mă, chiar dacă un om ar putea să facă din nou cerul și pământul, dar ar disprețul cu mândrie pe aproapele său, munca sa ar fi deșartă și partea sa ar fi cu fățarnicii. Nu poți să te apropii de Dumnezeu, dacă nu ești în pace cu aproapele tău. Toate păcatele și patimile au ca izvor mândria și duc la moarte. Iar ascultarea și supunerea către Domnul sunt viață, bucurie și lumină”.

El îi învăța pe ucenicii săi să se libereze de patimi prin frica de Dumnezeu, care se arată prin nevoință, lacrimi, rugăciune și post și-i îndemna să se întreacă unii pe alții în smerenie, păzindu-se de orice judecată și invidie, ca să ajungă la sfânta dragoste, legătura desăvârșirii.

Înainte de a năvăli păgânii perși (614) Sfântul Gheorghe a prorocit căderea Ierihonului și împresurarea Ierusalimului. Egumenul și frații au avut astfel vreme să fugă; unii în Arabia, alții în peșteri, dar el n-a vrut să părăsească locul unde Dumnezeu l-a așezat. Totuși, la rugămințile ucenicilor săi, s-a plecat ca să se adăpostească la Calamon. Atunci cea mai mare parte dintre călugări au fost descoperiți de păgâni, omorâți sau duși robi. Dar Sfântul Gheorghe a fost cinstit de barbari și a fost lăsat liber.

Astfel s-a întors la Hozeva, unde a rămas zăvorât până la sfârșitul zilelor lui, slujit fiind de ucenicul său Antonie. Datorită rugăciunilor lui, mănăstirea n-a dus niciodată lipsă de pâine și de untdelemn pentru oaspeții veniți. Iar când a ajuns la sfârșitul zilelor lui, simțindu-și dinainte plecarea sa din viață, l-a chemat pe ucenicul său Antonie. Dar acesta fiind ocupat cu slujirea oaspeților, n-a putut să vină. Atunci bătrânul a trimis la el să-i zică: „Nu te necăji! Voi aștepta până când vei săvârși slujirea ta”. Iar spre miezul nopții, când ucenicul său a venit, l-a sărutat și a zis: „Ieși suflete al meu! Du-te către Domnul!”. Și astfel ajungând la vârful nepătimirii și umplându-se de darul Sfântului Duh, și-a aflat odihna durerilor și ostenelilor sale, mutându-se către Domnul său cel dorit, Căruia i se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.