„Cunoașteți oameni căsătoriți care au devenit sfinți doar prin creșterea de copii și modul de viață, fără a se retrage la o mănăstire la bătrânețe sau datorită unui martiraj?”

Da, sunt o grămadă! Cimitirele noastre sunt pline de sfinți, dar noi ne tot ducem să pupăm moaște la 100 de km. Hello! Ăi bătrâni de împărțeau o ceapă în patru și mâncau o mămăligă în opt și fierbeau niște prune cu apă și erau sătui. Apoi își culcau copiii și-i trezeau și mergeau 12 km la școală fără niciun martiraj. Asta era viața lor! Pentru ei era natural. Nouă ni se pare astăzi greu!

„Cum au reușit martirii temnițelor comuniste să întemeieze familii atât de bine închegate al căror stâlp de susținere era cultura? Credeți că numai cultura i-a ținut pe cei din temniță?”

Nu! I-a ținut dragostea fără limite! Să știți că pe mine nu mă impresionează dacă vom canoniza morții din temnițe. Știți ce mă va impresiona? Dacă vom canoniza mamele care și-au așteptat copiii să se întoarcă din temnițe, soțiile, iubitele care și-au așteptat oamenii să se întoarcă din temniță și mai mult decât atât, eu sper să avem o duminică în care vom canoniza mamele și iubitele care-și așteaptă feciorii să se întoarcă din război și nu mai vin din ′45 încoace!

Eu cunosc o femeie care a murit abia anul trecut și în fiecare dimineață se trezea (a murit la 90 și ceva de ani), se așeza pe marginea patului, se îmbrăca frumos. Ea încă spera să vină Ionul ei din război!

(Fragment din conferința „Familia, casa sufletului copilului. Educația în iubire”. Evenimentul a fost organizat de către Asociația „Prorelis”, în data de 12 mai 2016, şi l-a avut ca invitat pe Părintele Constantin Necula. Vă recomandăm să urmăriţi aici prima parte a conferinţei, iar partea a II-a – întrebări și răspunsuri, aici.)