Bătrânii înfruntau moartea cu mare curaj și cu o profundă credință în viața veșnică. Ceea ce spunea Bătrânul Gheorghe, simțindu-și foarte aproape sfârșitul vieții, este foarte interesant: „Trebuie să plec, este voia lui Dumnezeu să plec, căci păcatul s-a înmulțit. Lumea se bălăcește în mocirla păcatului și nu-și dă seama. Aceasta mă obosește. Trebuie să plec, dar mi-e milă de pomii pe care i-am plantat în grădină, căci sunt încă mici și slabi. N-au avut timp să crească și să devină arbori cu trunchi puternic și, la prima bătaie de vânt, se îndoaie. Am adunat o turmă de oi; eu le sunt păstorul și am datoria să le fac să fie așa cum aș vrea. Dar când voi pleca, turma mea se va risipi. O seamă de oi vor rămâne în staulul meu, dar destule vor fugi și se vor rătăci. Oi străine vor veni în staulul meu; ele vor fi învățate de către oile mele credincioase și nu se vor încovoia niciodată”.

Altădată, el le zicea fiilor săi duhovnicești: „Nu vă fie teamă, căci toți vom părăsi lumea. Noi suntem călători. Am venit pe pământ pentru a ne arăta faptele noastre și apoi plecăm la Cer”.

(Părintele Dionysios Tatsis, Cuvintele Bătrânilor, traducere de IPS Andrei Andrecuț, Editura Renașterea, 2013, pp. 91-92)