În firea minţii omeneşti este sădită necesitatea unui garant al lumii, al adevărului, al realului şi al omului însuşi. Dar dacă (mintea) nu-L primeşte pe Care este, altul nu găseşte: şi îndată nu mai este nimeni care să garanteze nici veşnicia ta.

“Toate Îmi sunt date Mie de Tatăl”, în garanţie, în sprijinire şi în desăvârşire.

Dacă putem fi traşi la răspundere pentru o viaţă, ca timp pierdut, şi osândiţi la o eternitate negativă, absurd, aceasta se face pentru că am scos pe Iisus din ale Sale. L-am scos dintru noi. Constituim o împărăţie fără El, împotriva Lui.

E greu de priceput cum, pentru 20-40-60 de ani pământeşti să plăteşti fără sfârşit? Cu toate acestea nu e nedreptate a fi aruncaţi în împărăţia absurdului, a nebuniei ultime, a întunericului, pentru că atâţia ani sigur erau o vreme de ajuns pentru o decizie – în care împărăţie să fii.

Viaţa aceasta (pământească) nu are scopul în sine, ci în cealaltă. A o trăi ca scop în sine înseamnă să-i tai perspectiva veşniciei, înseamnă să negi, să alungi pe Iisus dintru tine, să alungi Sensul şi să rămâi cu nonsensul (diavolul).

A trăi aşa, înseamnă să răspunzi lui Iisus: Toate Îţi sunt date Ţie, afară de mine; eu m-am dat altuia, diavolului.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol.4 , Editura „Credinţa strămoşească”, 2012, pp. 51-52)