Fiul lui Gheorghe Șevici și al Mariei Struve, Chiril – viitorul stareț Serghie –, s-a născut la 3 august 1903 (21 iulie, după calendarul nou), la Haga (Olanda), unde părinții săi erau în vizită la bunicul său dinspre mamă, Chiril, care era ambasador al Rusiei în Țările de Jos[1]. A fost adus în Rusia pe când avea trei săptămâni.

Tatăl său era ofițier superior în armata rusă. Provenea dintr-o nobilă familie venețiană, care poseda un domeniu în Herțegovina. Străbunicul său a plecat în Banat, iar bunicul, în Rusia, în 1752. Acesta din urmă a dobândit rangul de general și i s-a încredințat conducerea husarilor din garda țarului. S-a distins în bătălia de la Borodino (1812) și a murit în bătălia de la Leipzig (1813). Tatăl lui Gheorghe a fost și el ofițer superior în armata rusă.

Pentru că statutul social al lui Gheorghe Șevici îi permitea să dispună de un mare număr de oameni de serviciu în casa sa, s-a îngrijit să angajeze francezi, germani și englezi, pentru ca, de mici, copiii săi, Chiril, Maria (Mașa)[2], și Ioan[3] să vorbească aceste trei limbi. Așa se face că încă de la vârsta de opt ani, Chiril vorbea perfect franceza. I-a rămas toată viața recunoscător doicii sale, Parascheva, care era franțuzoaică, pentru că l-a învățat limba și cultura unei țări care i-a fost foarte dragă, dar și pentru că a contribuit mult la formarea sa religioasă[4].

Între 1911 și 1913, Chiril a locuit la Willmanstrand, în Finlanda, unde tatăl său, colonel în acea vreme, fusese pus comandant al regimentului de dragoni. Amintirea frumuseții acestei țări nu i s-a șters niciodată din suflet. Casa în care locuiau avea o perspectivă minunată; situată într-un loc înalt, avea o grădină în terase, care cobora până la marele lac Saima, împânzit de insule împădurite, cu maluri abrupte pline de brazi și de mesteceni. Iarna, Chiril – care la nouă ani era deja un călăreț desăvârșit – își însoțea adesea mama în lungile ei plimbări călare, pe lacul înghețat.

Tânărul Chiril a păstrat, de asemenea, neștearsă amintirea Părintelui Serghie, preotul regimentului, de la care lua lecții de religie și care i-a dăruit un Nou Testament cu text slavon și rus pe două coloane.

În Memoriile sale, Maria Șevici îl înfățișează pe Chiril, în această perioadă, ca fiind un copil dezghețat, curajos, bun și generos: „Din cea mai fragedă copilărie a dat dovadă de o mare bunătate. La vârsta de opt ani, aflând că femeia care se îngrijea de fratele său primise vești rele de la familia sa și că fiul ei își pierduse slujba, Chiril i-a dat femeii, care, necăjită, pleca să-și vadă fiul și nepoții, o hârtie împăturită, spunându-i: Ați vrea să le duceți nepoților dumneavoastră ceva din partea mea? Este un desen pe care l-am făcut pentru ei. Dar să nu vă uitați la el decât când ajungeți acolo! În hârtia împăturită era, pe lângă desen, și o bancnotă de cinci ruble, toată mica sa avere”[5].

Tatăl său fiind numit în 1914 general al husarilor din Garda imperială și „membru al suitei Majestății Sale”, Chiril a mers cu întreaga familie să locuiască la Tarskoe Selo, unde se afla palatul țarului[6]. În vârstă de unsprezece ani, Chiril a primit, ca toți fiii de demnitari, gradul (onorific) de ofițer și a primit o mică formație militară, în care echitația era pe primul plan. Fotografiile de familie ni-l arată călare pe un splendid cal alb (era culoarea cailor regimentului de gardă pe care-l conducea tatăl său), în uniformă de gală, cu sabia la șold, având aerul celui care-și ia în serios funcția.

Între 1915 și 1916, în timpul războiului, familia a stat în mai multe rânduri la Kislovodsk, un oraș din Caucaz, apoi, la sfârșitul anului 1916, s-au dus să locuiască pentru o vreme la Tiflis, unde generalul Șevici își avea garnizoana.

În 1917, la izbucnirea revoluției, familia Șevici și-a văzut toate bunurile confiscate (mai ales locuința și pădurile pe care le aveau în regiunea Voronej). Ca multe alte familii nobile, s-au refugiat la Petrograd, la Kislovodsk, unde mai stătuseră în numeroase rânduri. Au reușit să rămână acolo până în 1920, în pofida ocupării orașului când de „albi”, când de „roșii”.

Încă adolescent, Chiril a intrat în 1918 alături de tinerii de vârsta sa în gruparea Uniunii panruse a tineretului monarhist, fondată de contele Mihail Grabbe; acolo i-a întâlnit pe unii dintre cei care aveau să-i devină prieteni apropiați, printre care Alexandru Kasem-Beg și prințul Vladimir Romanov. Tatăl său a luptat în acea vreme în armata albă, condusă de generalul Denikin, apoi de generalul Wranghel; în octombrie 1920, familia a fost silită, ca multe altele, să ia calea exilului, părăsind Rusia, prin Odesa, spre Constantinopol.

După o scurtă ședere în Elveția (unde Chiril a dat un examen la nivelul bacalaureatului), familia sa a locuit doi ani la Berlin. Acolo, Chiril și-a găsit o slujbă la o bancă. Și-a ostoit aici pasiunea pentru muzica clasică, în special pentru operă (își amintea cum, în acea perioadă de inflație galopantă, i se întâmpla să-și cheltuiască salariul pe o săptămână pentru a-și cumpăra bilet la un concert). La Berlin, unul dintre prietenii săi a fost Paul B. Anderson, viitorul conducător al Mișcării internaționale a tineretului creștin (YMCA)[7].

În 1923, familia Șevici s-a instalat la Paris, într-un imobil situat pe bulevardul Frémiet, la numărul 9, în arondismentul XVI. Chiril și-a găsit de îndată de lucru la banca Morgan, al cărei sediu se afla în Place Vendome; sarcina sa acolo era să țină contabilitatea conturilor curente ale capetelor încoronate, prinți și mari duci. Locuia cu părinții săi, a căror casă era frecventată de marile figuri ale emigrației ruse: intelectuali, artiști și politicieni.

La sfârșitul anului 1924, Chiril s-a implicat în mișcarea Tinerilor ruși (Mladoross), care tocmai fusese creată. Condusă de Alexandru Kasem-Beg[8], această organizație politică, care își avea sediul la Paris și era reprezentată în douăzeci și șase de țări, a fost cea mai importantă și mai activă organizație a emigrației ruse[9]. Cu un caracter naționalist – una dintre devizele sale era: „Nici Alb, nici Roșu, Rus” – și pătrunsă de idealuri religioase, ea milita pentru restaurarea în Rusia a unei monarhii democratice, lucru ce se reflecta la un moment dat printr-o altă deviză a ei: „țarul și sovietele” (acest ultim termen fiind folosit în sensul lui prim, de adunări ale reprezentanților aleși). Această poziție îi conferea un caracter ambiguu și incomod – adversarii ei de stânga o acuzau că e de dreapta, iar adversarii de dreapta, că e de stânga. Începând din 1933, Chiril a fost trezorierul mișcării și, până la dispariția ei în anul 1929, a făcut parte din membrii Consiliului director (alături, printre alții, de Maximilian V. Ștenger și prințul Vladimir A. Romanov[10], cu care a rămas prieten până la sfârșitul vieții lor). În ultimii ani ai acestei mișcări, Chiril s-a îndepărtat însă din ce în ce mai mult de fondatorul ei, A. Kasem-Beg, din pricina apropierii acestuia de mișcarea fascistă. În raportul furnizat de el, în 1944, Departamentului de Război al Statelor Unite (unde a emigrat), Kasem-Beg notează: „Șevici reprezenta gândirea monarhistă și, în același timp, ramura cea mai antifascistă a mișcării Mladoross”[11].

Mișcarea a fondat mai multe reviste, în care Chiril a scris un număr de articole, majoritatea referitoare la situația Bisericii din Rusia[12], afirmând mai ales, ca o condiție a supraviețuirii acesteia, necesitatea ca ea să fie total neangajată politic[13].

Cu toate acestea, Chiril a continuat să fie interesat și să activeze în cercul politic al Tinerilor Ruși. La sfârșitul anilor '20, participa activ la întâlnirile organizate de Fellowship Saint Alban and Saint Sergius, care îi puneau alături, în Anglia, pe anglicani și ortodocși în vederea schimbului de idei teologice. Tot în această perioadă, a urmat cursurile de Istorie a Bisericii, de Patrologie și Teologie la Universitatea din Oxford. În acea vreme, de asemenea, a redactat pentru revista Vestnic[14] (Le Messager) un număr de articole referitoare la situația Bisericii din Rusia[15]. A colaborat, de asemenea cu grupul pentru studierea religiei în Rusia, din care făceau parte Paul B. Anderson, Ivan A. Lagovski, Părintele iezuit Paul Mailleux (rectorul Colegiului Rossicum, din Roma) și Michel Enden[16].

Când, la sfârșitul anului 1930, mitropolitul Evloghie a părăsit patriarhatul Moscovei[17], ducându-se la Patriarhia de Constantinopol, Chiril a făcut parte din minoritatea de preoți și credincioși care au hotărât să rămână fideli Bisericii-Mamă. Împreună cu episcopul Benjamin (Fedtșenkov), ieromonahii Atanasie (Netșaiev), Ștefan (Svetosarov), Serafim (Rodionov), Teodor (Tecutșev), preoții Ștefan (Ștefanovschi), Mihail (Belsky), Dimitrie (Sobolev), Vsevolod (Palașkovski) și un număr de laici, dintre care Nicolae Berdiaev, Vladimir Lossky, Andrei Bloom (viitorul mitropolit Antonie de Suroj), Vladimir Iliin, Mihail Zimin, Leonid Uspensky, Petru, Eugraf (viitorul episcop Jean) și Maxim Kovalevsky, Gheorghe (viitorul Părinte Grigorie) Krug și Teodor Pianov, a participat la întemeierea parohiei și a noului sediu al Exarhatului patriarhiei Moscovei, la Paris, în strada Pétel, din arondismentul XV.

Va continua însă colaborarea la revista Vestnik[18].

În anii '30, Chiril a frecventat asiduu grupul tinerilor intelectuali pe care-i reunea în fiecare săptămână în casa sa din Clamart filosoful Nicolae Berdiaev, printre care se numărau teologii Vladimir Lossky și Eugraf Kovalevsky, filosofii Gabriel Marcel, Emmanuel Mounier, Maurice de Gandaillac și Jacques Maritain, orientalistul Oliver Lacombe, specialistul în islam, Louis Massignon, criticul literar Charles du Bos... Fiecare reuniune debuta cu un expozeu asupra unui subiect teologic sau filosofic, urmat de discuții. A frecventat, de asemenea, și reuniunile de același fel organizate de Jacques Maritain, de care l-a legat o profundă prietenie, ce a durat până la moartea acestuia. În aceste cercuri de intelectuali era apreciat în mod deosebit ca un specialist în scrierile lui Dostoievski.

Paralel, Chiril era din ce în ce mai mult atras de viața spirituală.

Se ruga ore în șir seara și mergea cu consecvență la Liturghie. Cei care l-au cunoscut în această perioadă și-l amintesc stând ore de-a rândul în biserică, nemișcat, adâncit în rugăciune.

Duhovnicul său în această perioadă a fost Părintele Atanasie Netșaiev, cel dintâi paroh al bisericii „Sfinții Trei Ierarhi” din strada Pétel, monah venit de la Valaam, pe care mitropolitul Antonie (Bloom) – căruia de asemenea i-a fost duhovnic în acea perioadă până la moartea sa timpurie, în 1943 – îl descria ca pe „un om minunat, de o mare smerenie, care trăia mai din nimic”, împărțind săracilor puținul ce-l avea[19].

Munca sa la bancă nu era acaparantă, lăsându-i mult timp liber, pe care-l dedica lecturii Sfinților Părinți și copierii de texte patristice. Admira îndeosebi Apoftegmele Părinților pustiei și Scara Sfântului loan Scărarul, pe care a copiat-o în întregime[20].

Ducând tot mai mult o viață de rugăciune și căutând să împlinească învățăturile Părinților, din care se hrănea zilnic. Chiril s-a simțit atras de viața monahală. Rațiuni familiale însă l-au împiedicat să intre îndată in monahism; trebuia să contribuie la întreținerea părinților, a sorei, nepotului și a două slujnice în vârstă. Ducea totuși pe cât îi sta în putință o viață de monah „în lume”. În 1938, i-a mărturisit Starețului Siluan dorința sa de a deveni monah. Acesta i-a dat binecuvântarea sa într-o scrisoare[21], în încheierea căreia îi dădea un sfat care s-a dovedit profetic: „Du-te și spune oamenilor cât se poate de des: Pocăiți-vă!”. Când Chiril s-a hotărât să se retragă în Muntele Athos, a izbucnit războiul.

În urma Pactului germano-sovietic și datorită unei atmosfere de „xenofobie generală”[22], Chiril, ca vechi conducător al mișcării Tinerilor Ruși, a fost arestat împreună cu mai mulți dintre compatrioții săi, la sfârșitul lui mai 1940, și închis in lagărul de concentrare de la Vernet[23]. Eliberat după o vreme, a fost din nou arestat, la 22 iunie 1941, de autoritățile germane de această dată, chiar în ziua invadării teritoriului sovietic de către trupele Wehrmacht-ului și în aceeași zi în care patriarhul Serghie a ținut o cuvântare cerând ortodocșilor ruși din lumea întreagă să contribuie la apărarea patriei lor. Atunci Chiril a fost închis, împreună cu alte câteva sute de emigranți de origine rusă, în lagărul de la Compiègne.

Această aspră încercare a lagărelor l-a făcut să resimtă profund limitele și tragismul existenței pământești, dezvoltându-i simțul eshatologicului. Chiril și-a dedicat întreg timpul petrecut în lagărul de la Vernet lecturii Sfintei Scripturi, cugetării la înțelesul cuvântului dumnezeiesc și Rugăciunii lui lisus, urmând pilda și sfaturile Părintelui Serafim, tovarăș de captivitate, care avea darul rugăciunii necontenite a inimii. Tot în rugăciune și-a petrecut și timpul cât a stat în Compiègne.

La ieșirea din lagăr, s-a hotărât să-și împlinească neîntârziat dorința de a deveni monah.

A depus voturile monahale în ziua de 18 noiembrie 1941, sub oblăduirea Sfântului Serghie din Valaam, și a mers să viețuiască alături de părintele său duhovnicesc, arhimandritul Ștefan (Svetosarov), parohul bisericii „Sfânta Treime” din Vanves (Hauts-de-Seine), potrivit rânduielii mănăstirești de la Valaam, de unde venea acesta. Părintele Serghie s-a implicat în viața parohiei, ocupându-se mai cu seamă de ajutorarea celor în nevoi. Printre aceștia se afla și Gheorghe Krug (cel ce va fi Părintele Grigorie)[24], un artist de mare talent, care studiase iconografia împreună cu prietenul său Leonid Uspenski, dar care suferea de mulți ani de tulburări psihice grave care-l aruncau în cea mai adâncă angoasă și deznădejde. În tot timpul cât a fost internat în spitalul Sainte Anne, între 6 noiembrie 1942 și 1 iulie 1943, Părintele Serghie a mers la el în fiecare zi, fiindu-i alături în suferință, cu o iubire și un devotament nemărginit. Prezența lui a avut un efect benefic, așa încât Gheorghe Krug a putut fi externat[25].

Hirotonit diacon pe 11 septembrie 1945, iar a doua zi preot, în catedrala Alexandre Nevski, din strada Daru, de Episcopul Vladimir (Tikhonisky), cu binecuvântarea Episcopului Nicolae al Krutițelor[26], Părintele Serghie a fost numit paroh al bisericii „Sfânta Treime” din Vanves, în locul Părintelui Ștefan, care tocmai fusese numit paroh al bisericii „Sfinții Trei Ierarhi” din strada Pétel. Acestei însărcinări i s-a adăugat curând cea de egumen al schitului Pogorârea Sfântului Duh din Mesnil-Saint-Denis, aproape de Trappes (Yvelines), al cărei întemeitor, Părintele Andrei Sergueienko, se întorsese în Rusia[27].

Odată hirotonit, Părintele Serghie a devenit duhovnicul lui Gheorghe Krug, dându-i întreg ajutorul de care acesta avea atâta nevoie. În octombrie 1945, Krug a venit să locuiască împreună cu Părintele Serghie, în jurul căruia se crease deja o mică frăție monahală, compusă din monahiile Anastasia (Boulatsel), Teodosia (Orlova) și Ana (Kiparisova). Krug participa activ la viața bisericii, împlinind slujirea de citeț. A început să picteze din nou icoane, după ce părăsise atâta vreme această îndeletnicire. Datorită îngrijirilor și rugăciunilor Părintelui Serghie, starea sa psihică s-a îmbunătățit încetul cu încetul, ajungând la o însănătoșire deplină[28]. Curând a dorit să se facă monah și a depus voturile în 1948, în prima duminică a Postului Mare, luându-și ca sfânt patron pe Grigorie Zugravul. Cu binecuvântarea Părintelui Serghie, câteva luni mai târziu, atras de frumusețea și liniștea locului, s-a dus să locuiască la Schitul închinat Sfântului Duh, revenind însă regulat la Vanves pentru a participa la slujbele de aici, ca citeț; Părintele Serghie a început și el de atunci să-și împartă timpul între biserica din Vanves și schit, unde slujea Liturghia în fiecare săptămână și unde rămânea din ce în ce mai mult alături de Părintele Grigorie, de care l-a legat o profundă prietenie[29], până la moartea acestuia pe 12 iunie 1969. Între timp, Părintele Grigore și-a fructificat talentul de pictor, arătându-se a fi un mare iconar.

Atund când, în 1946, jurisdicțiile ruse din Europa occidentală, reunite pentru o vreme, s-au separat din nou, Părintele Serghie, ca și prietenii săi: Nicolae Berdiaev, Vladimir Lossky, Leonid Uspenski și Grigorie Krug, a rămas in Patriarhatul Moscovei, nu din considerente politice[30], ci din pură fidelitate față de Biserica-Mamă și din respect pentru cei care, primejduindu-și viața, rămăseseră în Rusia ca să mențină cu orice preț viața Bisericii.

În această perioadă, Părintele Serghie a corespondat constant cu marele egumen și duhovnic al mănăstirii Valaam, starețul Hariton, care i-a dat o mulțime de sfaturi folositoare pentru viața sa duhovnicească[31].

Din februarie până în aprilie 1947, Părintele Serghie a făcut o primă vizită și un prim pelerinaj în Rusia, însoțit de protopopul Andrei Sergueienko și de viitorul episcop Serafim (Radionov). La întoarcere, a fost invitat în Anglia de Fellowship Saint Alban and Saint Sergius pentru o serie de conferințe despre situația Bisericii Ruse[32].

Abia în 1977 a mai făcut o a doua vizită, cu ocazia întronizării patriarhului Pimen, de data aceasta însoțit de Mgr. Pierre L'Huillier și de protopopul Alexandru Turințev.

Părintele Serghie n-a mai făcut nicio altă călătorie în timpul vieții sale de monah, îngrijindu-se să asigure în parohia sa o desăvârșită continuitate a slujbelor[33] și să fie întotdeauna prezent și disponibil pentru cei care aveau nevoie de el.

Atașat de Rusia și de folosirea slavonei în slujbele bisericești, Părintele Serghie n-a fost însă un filetist. Avea asupra Bisericii Ortodoxe o viziune cu adevărat universală, și i-a primit fără nicio rezervă pe monahii de alte naționalități care voiau să-i devină fii duhovnicești, ca și pe credincioșii de origine franceză care, la sfârșitul anilor '60, veneau din ce în ce mai mulți, sporind numărul enoriașilor săi din Vanves. Prin iubirea, smerenia și delicatețea sa, Părintele Serghie a știut întotdeauna să mențină în parohia sa o atmosferă de unitate și fraternitate, cu toată marea diversitate a membrilor ei. Îi primea de asemenea fără nicio reținere pe credincioșii din alte parohii care veneau să se spovedească la el sau să-i ceară sfaturi duhovnicești.

La începutul Postului Mare din anul 1985, Părintele Serghie s-a îmbolnăvit grav. Abia după câteva luni a putut să slujească din nou, dar numai sprijinit. La începutul lunii octombrie 1986, boala l-a lovit din nou, încă și mai grav. A fost internat la spitalul din Courbevoie, în secția condusă cu mare competență de un prieten al său, medicul Thomas Eftimiou, care-I îngrijise cu mult devotament și pe Părintele Grigorie Krug în ultimele sale luni de viață. Diagnosticul a fost o gravă pleurezie, care a necesitat multe luni de îngrijire. Părintele Serghie s-a întors la Vanves, dar pe 3 iunie 1987 a fost lovit de hemiplegie și a trebuit să fie din nou spitalizat. La o radiografie s-a descoperit că mai multe organe ale trupului său erau atinse de cancer. Pe data de 25 iulie, Părintele Serghie s-a împărtășit, și la ora șase și cinci, după amiaza, când la Vanves începea Vecernia, și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu, în liniște și pace.

(Jean Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura Părintelui Serghie, Ediția a doua, Editura Sofia, București, pp. 7-26)

[1] A fost de asemenea ambasador al Rusiei în Germania și Japonia. Era fiul astronomului Otto Wilhelm Struve, și nepotul celebrului astronom Wilhelm Struve (1793-1864), născut în provincia germană Holstein, care a adoptat naționalitatea rusă. A fost fondatorul, în 1839, al observatorului din Sankt Petersburg. E socotit „părintele astronomiei modeme”. Chiril Struve a mai avut în afară de Maria încă trei fiice, una a fost prințesa Vera Mestșerskaya, fondatoarea azilului rus din Sainte-Genevieve-des-Bois; alta a fost soția generalului Orlov, iar a treia, soția lui Mumm, celebrul producător de șampanie.

[2] Născută în 1899. A fost o pianistă excelentă și a compus mai multe piese muzicale.

[3] Născut în 1901. Având dese crize de convulsii, de la vârsta de șase luni, a murit de tânăr, în 1920.

[4] În Memoriile sale, mama sa scria și ea: „Era o slujnică foarte credincioasă și fără îndoială ea a pus în sufletul copilului întâia piatră a edificiului ce-avea să se înalțe mai apoi” (Marie Șevici, Sans retour. Ce qui fut, Arhivele Bakhmeteff, Unviersité de Columbia, p. 64).

[5] Sans retour. Ce qui fut, p. 65.

[6] Generalul Gheorghe Șevici era unul dintre apropiații țarului Nicolae al II-lea și al soției lui, după cum se vede din această scrisoare a țarinei către soțul său, datată 31 ianuarie 1915: „Mi-am luat la revedere de la cinci ofițeri care se întorceau de la război, printre care Șevici, care era trist că nu poate aștepta întoarcerea voastră; va pleca mâine, căci se teme că altfel își va pierde regimentul”. Vezi, de asemenea, și memoriile Mariei Șevici.

[7] Vezi P. B. Anderson, No East or West, Paris, 1985, p. 124.

[8] Despre Alexandru Kasem-Beg, vezi teza consacrată lui de Mireille Massip, La vérité est fille du temps. Alexandre Kasem-Beg et l'émigration russe en Occident, Geneve, Editions Georg, 1999.

[9] Despre istoria acestei mișcări, vezi ibidem.

[10] Născut în 1902. Fiul Marelui Duce Andrei și al Matildei Kșessinskaia.

[11] Sursa: arhivele Doamnei M. Massip.

[12] În Mladoross: „Lupta pentru credință în Rusia”, nr. 2, martie, 1930; „Mișcarea de protest și Biserica Rusă”, nr. 3, mai, 1930; „Eșecul ofensivelor contra religiei”, nr. 4, iunie, 1930; „Două căi de luptă pentru Rusia”, nr. 7, aprilie, 1931. În Opovestșenie. „Socialiștii revoluționari și apropiata canonizare a familiei imperiale”, nr. 3, 1928; „Evoluția lui Miliukov și a lui Kerenski”, nr. 4, 1929; „Profesorul Stepoun vorbind despre Mladoroși”, nr. 5-6, 1929; „Rusia. A fi sau a nu fi? (Lupta pentru credință în Rusia)”, nr. 7-8, 1929.

[13] El scria, de pildă: „Patriarhul Tihon și succesorii săi, care, în ciuda tuturor tentațiilor, au reușit să salveze Biserica ortodoxă din viața politică și să-i definească o nouă poziție, pur religioasă, i-au lipsit astfel pe dușmanii Bisericii de arma lor ce mai puternică: posibilitatea de a combate Biserica în calitate de organizație politică” („Rusia. A fi sau a nu fi? – Lupta pentru credință în Rusia), în Opovestșenie, 7-8, octombrie, 1929. Sau, în altă parte: „Lupta pentru viitorul Rusiei se poate duce pe două căi: religioasă și politică. Aceste două căi, chiar dacă apropiate, sunt din multe puncte de vedere total diferite. Ceea ce într-unul din cazuri este expresia forței și a unei maxime intensități a luptei, poate fi, în celălalt caz, expresia slăbiciunii, capitulării și a compromisului. Legile luptei duhovnicești, limpede arătate în Sfintele Scripturi – de pildă în Epistola Sfântului Pavel către Efeseni – și în scrierile Sfinților Părinți, confirmate de experiența seculară a Bisericii, sunt adesea cu neputință de aplicat în lupta politică, și invers. Confundarea acestor două căi a provocat de nenumărate ori în istorie conflicte și neînțelegeri tragice, care continuă să existe și în prezent” („Două căi de luptă pentru Rusia”, Mladoross, 7, aprilie, 1931).

[14] Organ al ACER (Asociația creștină a studenților ruși), această revistă există și astăzi, ca și asociația, creată în Cehoslovacia în 1924.

[15] „Rusia lui Tihon și emigrația”, nr. 7, 1927; „Lupta pentru sufletul Rusiei”, nr. 9, 1927, nr. 6/7, 1929, nr. 1, 1931; „Criza ateismului in Rusia”, nr. 2, 1928; „Mitropolitul Serghie a părăsit oare calea patriarhului Serghie?”, nr. 9, 1928; „Biserica și Rusia”, nr. 9, 1928, nr. 3, 1929; „Campania împotriva Crăciunului în nordul Rusiei”, nr. 1/2, 1929; „Religia și colectivizarea”, nr. 4, 1930.

[16] Vezi P. B. Anderson, No East or West, Paris, 1985, p. 72.

[17] A fost depus, din ordinul puterii sovietice, de mitropolitul Serghie (locțiiitorul scaunului patriarhal), pentru că a criticat în cursul unei conferințe ținute în Anglia persecuțiile contra Bisericii în Rusia.

[18] Despre istoria întemeierii acestei parohii și despre evenimentele legate de ea, a se vedea E. Van Taack, „La fondation de la paroisse des Trois-Saints-Hiérarques”, în L'iconqgrophie de l'eglise da Trois-Saints-Hiérarques, Paris, 2001, p. 5-42.

[19] Convorbire inedită, citată de E. Van Taack, loc. cit., p. 17.

[20] S-au aflat multe texte patristice copiate de el, fără a se cunoaște cum au ajuns acolo, în arhivele Monsenierului Jean de Saint-Denis (Eugraf Kovalevski).

[21] Scrisă cu puține zile înainte de moartea Starețului, ea a fost găsiți pe masa sa de lucru de către Părintele Sofronie, care a pus-o la poștă. Am publicat-o în cartea noastră Saint Silouane de l'Athos, Paris, 2001, p. 400-401.

[22] M. Massip, op. cit., p. 336.

[23] Lagărul de la Vernet era situat în nordul satului Ariège, Ia aproximativ cincisprezece kilometri de Pamier. Pe la jumătatea anului 1940, aproximativ trei mii de persoane de șaizeci de naționalități au fost închise în acest lagăr. Arthur Koestler, închis acolo, a istorisit în La Lie de la terre în chip detaliat condițiile foarte aspre de încarcerare în acest „Babel din Pirinei al proscrișilor”, comparându-l cu celebrul Dachau: „La Vernet, bătăile erau la ordinea zilei; la Dachau, oamenii erau bătuți până își dădeau duhul. La Vernet oamenii mureau din pricina lipsei de îngrijiri medicale; la Dachau erau pur și simplu uciși. La Vernet, jumătate din prizonieri dormeau, la 20 de grade sub zero, fără să aibă cu ce să se învelească; la Dachau, erau puși în lanțuri și scoși în frig”.

[24] Despre viața, personalitatea și opera Părintelui Grigorie Krug, a se vedea culegerea de articole editată de egumenul Varsanufie, Le Pere Grégoire, moine iconographe du Skit du Saint Esprit, Editions du monastère de Korssoun, 1999, și Actele colocviului din 5 iunie, consacrat lui la Sorbonna: „Un peintre d'icones: le Pere Grégoire Krug”, în Cahiers de I'emigration russe, 6, 2001.

[25] Acest episod a fost relatat în chip emoționant de Catherine Aslanoff în comunicarea sa la colocviul citat mai sus, op. cit., p. 35-40.

[26] Pe 2 septembrie tocmai avusese în același loc o slujbă de împăcare și reunire a celor trei jurisdicții ruse din Europa apuseană.

[27] Proroiereul Andrei Sergueienko (1902-1973), parohul bisericii din Meudon, cumpărase terenul în 1934 și cu ajutorul credincioșilor construise în anii următori biserica și casa parohială. În 1945, profitând de destinderea de după război, s-a întors în Uniunea Sovietică, devenind profesor la Academia teologică din Moscova.

[28] În comnuicarea sa consacrată evoluției lăuntrice a Părintelui Grigorie, C. Aslanov notează: „Psihiatrul care vorbea cu regularitate cu Părintele Serghie despre starea lui Krug a recunoscut că Părintele Serghie avea acest dar, cu adevărat har dumnezeiesc, de a îngriji și tămădui bolnavi psihici” („Des ténèbres à la lumière”, Cahiers de l'émigration russe, 6, 2001, p. 38). Acest har i-a fost recunoscut și de un mare psihiatru, doctorul Henri Ey, Părintele Serghie însoțind vreme de mulți ani un pacient al acestuia, care-i era fiu duhovnicesc și care suferea de o psihoză maniaco-depresivă.

[29] V. Marcadé evocă astfel această prietenie: „Părintele Grigorie a petrecut douăzeci de ani în mănăstire, sub veghea părintelui său duhovnicesc, Arhimandritul Serghie, care punea la inima sa, cu iubire, toate grijile și necazurile Iui. Felul mișcător în care se purtau unul cu altul ne amintește de cronicile lui Leskov, mai ales de „Oameni ai Bisericii”. Era de-ajuns să-i spui Părintelui Serghie c-ai vrea să-i arăți fotografii cu biserici și mănăstiri din Rusia, că îndată te ruga să i le arăți și Părintelui Grigorie, știind că asta o să-l bucure foarte mult. Și dacă îl chemai pe Părintele Grigorie să le vadă, nici n-apucai să termini vorba, că îndată te oprea, mulțumindu-ți de atenție și adăugând că și Părintelui Serghie i-ar place să le vadă. Fiecare dintre ei se gândea mai mult la celălalt decât la sine însuși. Așa, de pildă, întâmplându-se într-o zi un incident legat de o terță persoană, Părintele Serghie s-a întristat gândindu-se că aceasta l-ar putea îndurera pe Părintele Grigorie; pe de altă parte, Părintele Grigorie, la rândul său, era îngrijorat că, din pricina lui, Părintele Serghie avea să îndure urmările acestui incident” („Hommage au Pere Grégoire”, Prefața întâia la vol. Moine Grégoire, Carnets d'un peintre d'icônes, Paris, 1983. p. 14-15, reluată în Le Père Grégoire, moine iconographe du skit du Saint Esprit, p. 81).

[30] Devenit monah, Părintele Serghie a renunțat definitiv la ideile sale din vremea când activa ca militant în mișcarea Tinerilor Ruși. Faptul că a rămas prieten cu mulți dintre foștii conducători ai acestei mișcări era o chestiune pur personală. Politica o judeca numai din punct de vedere moral și spiritual. Personal am avut de nenumărate ori ocazia să ne dăm seama de deplina sa independență de gândire cât privește acest subiect.

[31] Intrat, la începutul secolului, în mănăstirea Valaam (situată pe o insulă de pe lacul Ladoga, între Finlanda și Rusia), Hariton a fost egumen aici după cel dintâi război mondial și până la moartea sa. Învățător al rugăciunii inimii, a alcătuit cunoscuta antologie: Arta rugăciunii, publicată în rusește în 1936, apoi, în același an, în engleză, și în franceză în 1976 (Editions de l'Abaye de Bellefontaine, col. „Spiritualité orientale”, nr. 18).

[32] Acest subiect l-a preocupat întotdeauna pe Părintele Serghie care, de-a lungul întregii sale vieți, a strâns o bogată documentație, care-i parvenea din Rusia. Foarte mulți specialiști din lumea întreagă care au scris despre istoria Bisericii ruse au venit să consulte arhivele sale, în care se aflau câteva documente rare și foarte prețioase.

[33] Corespondența sa îl arată neliniștit la gândul că, fiind bolnav, se află în imposibilitate de a sluji, fie chiar și pentru puțină vreme.