După ce s-a căsătorit și a adus pe lume doi copii, și-a pierdut soțul, iar la scurt timp, și cei doi fii.

Rămasă singură, a ales să-și dedice viața slujirii lui Hristos, intrând în viața monahală. Primele trepte duhovnicești le-a parcurs la Schitul Scânteia din Vrancea, unde a fost tunsă rasoforă sub numele de Natalia, iar mai târziu, la Schitul Bonţeşti, a primit marea schimă și numele de Nazaria.

Căutând o viață de și mai adâncă nevoință, s-a retras în ținutul Neamțului, la Schitul Pârâul Carpenului (Pipirig), unde l-a cunoscut pe părintele Iosif Pustnicul. Acesta a mutat obștea monahală la poalele Ceahlăului, la Schitul Durău, loc ce avea să devină o cunoscută sihăstrie de maici. Aici, maica Nazaria a petrecut paisprezece ani în post, rugăciune și ascultare, câștigând respectul comunității și devenind egumenă. Prin blândețea și înțelepciunea ei, a fost iubită ca o adevărată mamă duhovnicească.

În anul 1788, după înființarea Mănăstirii Văratec, Cuviosul Iosif a adus-o pe schimonahia Nazaria la noua mănăstire, încredințându-i conducerea obștii. Astfel, a devenit prima stareță a așezământului, asumându-și cu smerenie și dăruire organizarea și călăuzirea duhovnicească a viețuitoarelor. Timp de 26 de ani, a condus mănăstirea cu discernământ și har, având sprijinul Cuviosului Iosif și sub ocrotirea Maicii Domnului.

Prin eforturile sale, Mănăstirea Văratec a devenit o vatră de viață monahală înfloritoare, adunând peste o sută de maici. După ce a rânduit toate cu rânduială și pace, schimonahia Nazaria a trecut la cele veșnice, lăsând în urmă o comunitate puternică și bine întemeiată.

A fost canonizată ca sfântă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 1 iulie 2025, cu titulatura „Sfânta Cuvioasă Nazaria de la Văratic” și prăznuirea în ziua de 17 august.