Pe Cuviosul Maxim cel mare cu numele și cu viața, l-a odrăslit cetatea cea mare a Constantinopolului, născut din părinți de neam mare și dreptcredincioși; și l-au crescut în învățătura cărții din destul, pentru că toată filosofia și teologia a străbătut desăvârșit; apoi a fost bărbat prea înțelept și slăvit și întru palate împărătești cinstit. Pentru că împăratul Heraclie (610-641) văzând înțelepciunea și viața lui cea bună, l-a cinstit pe el cu rânduiala de asincrit (boier), chiar nevrând, și în numărul sfetnicilor săi l-a rânduit; apoi era de toți iubit și cinstit și la toată cetatea împărătească de mare folos.

Întru acea vreme, s-a ridicat eresul monoteliților, adică al acelora ce mărturisesc că este numai o voință în Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta s-a născut din eresul ce a fost mai înainte, al lui Eutihie, care spunea cu necuviință că numai o fire este întru Hristos, împotriva mărturisirii celei credincioase, care spune că sunt două firi în Domnul nostru Iisus Hristos cel întrupat, asemenea și două voințe și lucrări deosebite ale fiecărei firi, însă o singură persoană a lui Hristos; pentru că nu în două persoane este despărțit Hristos Dumnezeu, ci are două firi, fără amestecare.

Și erau apărători ai monoteliților și răspânditori ai lui Chir, patriarhul Alexandriei, Serghie al Constantinopolului (610-638) și chiar împăratul Heraclie, înșelându-se de dânșii cu acel eres, și adunându-și soboare, Chir în Alexandria, iar Serghie în Constantinopol, au întărit acel eres și pretutindeni l-au presărat, încât tot Răsăritul l-au vătămat. Numai Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se împotrivea, neprimind credința cea rea a acelora. Și văzând fericitul Maxim cum că și palatele împărătești s-au atins de acel eres și chiar pe împăratul l-au vătămat, apoi, temându-se că nu cumva chiar și el însuși să se vatăme de acel eres, precum se vătămaseră mulți, și-a lăsat dregătoria sa, cum și slava lumii acesteia, și s-a dus într-o mănăstire, care era departe de cetate și se numea Hrisopol, voind să fie lepădat în casa lui Dumnezeu, decât să locuiască în locașurile păcătoșilor; și s-a făcut acolo monah.

După câțiva ani, pentru viața lui cea îmbunătățită, a fost ales părinte al mânăstirii aceleia. După aceea, patriarhul Serghie a îndemnat pe împăratul Heraclie ca să scrie mărturisirea nedreptei lor credințe, cea plină de eresul monoteliților, și a numit-o pe aceea împăratul Ekthesis (638), adică „alcătuire”, și a poruncit ca toți să creadă astfel pretutindeni; deci, Biserica lui Hristos era tulburată foarte mult.

Sfântul Maxim, văzând tulburarea ce se făcea Bisericilor în Constantinopol și prin tot Răsăritul și pe eretici întărindu-se și în-mulțindu-se, iar credința cea dreaptă împuținându-se și clătinându-se de furtuna prigonirii, tânjea cu duhul, plângea și suspină. Auzind că în Apus eresul acela se leapădă cu totul, pentru că Severin, episcopul Romei, n-a primit acea alcătuire împărătească, iar Ioan, cel următor după dânsul la scaunul Romei, a dat-o anatemei sobornicește, fericitul Maxim și-a lăsat mânăstirea sa și s-a dus în părțile Apusului, având scop să meargă la Roma cea veche, deoarece la Ierusalim era cu neputință, din cauza arabilor, care năvăliseră a-tunci asupra Palestinei.

Deci, s-a dus la Roma, ca una ce era atunci dreptcredincioasă, binevoind să petreacă cu cei dreptcredincioși. Mergând acolo, s-a dus pe la episcopii din Africa, care se întâmplau prin cetățile din calea lui, și vorbind cu dânșii, îi întărea în credință și-i învăța cum să scape de meșteșugirile potrivnicilor și să se izbăvească de vânarea lor cea cu rău meșteșug; iar către alții, care erau departe, trimitea scrisorile sale învățătoare și sfătuitoare despre dreapta credință, ca să se păzească cu dinadinsul de eresul acela.

Într-acea vreme a murit Serghie, patriarhul Constantino-polului, și după el a venit Piros (638-641 și 652), care ținea de același eres, asemenea a murit și acel Piros Alexandrinul, iar după dânșii, i-a sosit sfârșitul și împăratului. Dar mai înainte de sfârșitul său, văzând împăratul că mulți sfinți arhierei și de Dumnezeu înțelepțiți părinți leapădă și nu primesc alcătuirea lui, ci încă și anatemei o dau, s-a rușinat foarte și a scris iarăși pretutindeni, adeverind că nu este mărturisirea să aceea, ci a lui Serghie, patriarhul care a fost înainte, că singur acela scriind-o, l-a silit să iscălească. Apoi, murind împăratul Heraclie, a venit după dânsul Constantin, fiul lui (641), dar și acela a murit, împărățind numai patru luni, căci a fost otrăvit în taină de mama sa vitregă. După dânsul, vitrega lui mamă, anume Marțina, a pus pe fiul său Heraclion pe scaun (641), prin mijlocirea patriarhului. Dar după șase luni ale împărăției lui Heraclion, s-au sculat asupra lui boierii și prinzându-l, i-au tăiat nasul, asemenea și maicii lui, Marțina, și i-au trimis pe amândoi în surghiun cu necinste.

După aceasta au ales la împărăție pe fiul lui Constantin și nepotul lui Heraclie, cu numele Constans (641-668), care și el a avut fiu pe Constantin, care s-a numit „bărbos”. Împărățind Constans, patriarhul de atunci al Constantinopolului, cel de un gând cu Marțina, despre care se vorbea în popor că împreună cu dânsa au omorât cu otravă pe Constantin, fiul lui Heraclie și tată al lui Constans, împăratul cel pus din nou; atunci patriarhul Piros temându-se foarte și dezbrăcând de la sine rânduiala patriarhiei, a fugit de voia sa în surghiun, în Africa; iar după dânsul a venit Pavel la scaun în Constantinopol, care de asemenea era eretic monotelit. Mai pe urmă s-a vătămat și împăratul de acel eres și s-a făcut mare ajutător și răspânditor al acelui eres.

Cuviosul zăbovind în părțile Africii, s-a dus acolo Piros, patriarhul Constantinopolului, cel care fugise de la scaunul său, și străbătând cetățile, înșela pe cei dreptcredincioși cu a sa rea credință; și mult ar fi vătămat acolo Biserica lui Hristos, de n-ar fi avut potrivnic pe Cuviosul Maxim, cu care adunându-se în toată vremea, se întărea cu credință; și a fost nevoie să se adune episcopii din Africa în Cartagina, ca să asculte întrebările amândurora, pentru că aceasta dorea și Grigore, patriciul părților acelora.

Deci, făcându-se sinodul și întrebarea, înțelepțitul de Dumnezeu Maxim a biruit pe Piros, dovedindu-i din dumnezeieștile cărți și din dogmele Sfinților Părinți, arătându-i că în Hristos Dumnezeu, precum sunt două firi, așa sunt și două voințe și că lucrările sunt într-o persoană nedespărțită. Drept aceea, Piros fiind biruit, s-a lipit de cei dreptcredincioși și a fost primit de Biserică cu dragoste și cu cinste ca patriarh.

Atunci Piros a alcătuit și o cărticică cu mărturisirea credinței celei drepte și s-a dus în Roma, la episcopul Teodor, cel care a venit după Ioan, și acolo l-a primit cu cinste, ca pe un patriarh dreptcredincios al Constantinopolului. Deci, auzindu-se în Constantinopol, cum că Piros s-a alăturat la cei dreptcredincioși, adunarea eretică se tulbura cu zavistie despre aceasta și, alcătuind cuvinte mincinoase, a adus în popor acest zvon: că episcopii din Africa și episcopul Romei cu sila l-au făcut pe Piros să fie cu dânșii la un gând. Ajungând acel zvon la împăratul, acesta îndată a trimis pe un boier în Italia, anume Olimpiu, care era eretic, ca să întoarcă pe Piros iarăși la mărturisirea monoteliților.

Ajungând Olimpiu în Italia și intrând în cetatea Ravena, a chemat la dânsul pe Piros din Roma și iarăși l-a făcut să se țină de eresul cel dintâi. Iar el, întorcându-se la ale sale rătăciri, s-a făcut vrednic ca să se dea anatemei de către sfinții părinți, împreună cu cei de un gând cu el, lucru care s-a și făcut mai pe urmă.

În acea vreme, împăratul Constans, fiind îndemnat de Pavel ereticul, patriarhul Constantinopolului, a scris, în septembrie 648, precum mai înainte Heraclie, moșul său, alcătuirea (mărturisirea) credinței sale, plină de eresuri, numind-o „Tipos” (normă) și a trimis-o pretutindeni, poruncind ca așa să se creadă. Și ajungând aceea la Roma, episcopul Teodor sfârșindu-se, a urmat Martin fericitul (649-653); iar împăratul dorea ca episcopul cel nou pus să-i primească „Tipos”-ul lui, cel scris despre credință.

Dar acela îl lepăda, zicând: „De ar voi toată lumea să primească acea nouă învățătură potrivnică credinței celei drepte, eu nu voi primi, nici nu mă voi depărta de acea evanghelică și apostolică învățătură și de predaniile sfinților părinți, chiar de aș pătimi și moarte”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiind atunci în Roma, a făcut pe fericitul Martin ca să adune sinod numaidecât și acea scrisoare împărătească, ce se numea „Tipos”, s-o anatematizeze sobornicește, ca pe o eretică și potrivnică Bisericii lui Hristos. Și așa a și făcut. Episcopul Romei, chemând pe episcopii săi, 105 la număr, între care era și Maxim, și punând înainte rătăcirea lui Chir, Serghie, Piros și Pavel, împreună cu împărăteasca scrisoare ereticească, au dat-o anatemei; și au scris la toți credincioșii din toată lumea, întărindu-i întru dreapta credință și arătându-le eretica rătăcire și poruncindu-le cu tot dinadinsul să se ferească de ea.

Auzind de aceasta împăratul, s-a umplut de mânie și de iuțime negrăită și a trimis în_Italia pe un om al său, anume Teodor Caliop, poruncindu-i să-l prindă pe episcopul Martin, acuzându-l că se unește cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăției grecești, ca să se scoale cu război împotriva împăratului; mai zicea că nici credința învățată de părinți n-o păzește drept, ba încă și pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu o hulește.

Ajungând omul împărătesc la Roma, aducea pricinile acelea asupra episcopului înaintea tuturor. Dar fericitul Martin, deși de nici o pricină de acelea nu era vinovat, se dezvinovățea de clevetirile cele nedrepte, zicând: „Cu saracinii nici o unire n-am avut vreodată, decât numai că am trimis milostenie la frații cei dreptcredincioși, care la saracini petrec în sărăcie și în nevoi. Iar pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, de n-o cinstește cineva și n-o mărturisește și nu i se închină ei, acela blestemat să fie, în veacul de acum și în cel ce va să fie. Iar credința cea sfântă dată de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți nu noi, ci cei ce socotesc cele potrivnice o atacă nedrept”.

Dar omul împărătesc, neascultînd justificările papei Martin, la toate vinovat îl făcea, adăugând la sfârșit și aceasta, că nu după dreptate s-a suit la scaun; apoi, într-o noapte, neștiind nimeni, a prins pe episcop cu putere ostășească și l-a trimis la împărat, care, după aceea l-a surghiunit în Cherson, unde s-a și sfârșit.

Nu cu multe zile mai înainte de prinderea episcopului, Cuviosul Maxim cu împărătească poruncă a fost prins în Roma, cu ucenicul său Anastasie, și l-au dus la Constantinopol; pentru că știa împăratul cu al cui sfat și îndemnare a fost adunat sinodul acela spre blestemarea monoteliților și a scrisorii lui. Cuviosul ajungând la Constantinopol pe apă, au venit la dânsul oamenii cei trimiși de împărat, care luându-l fără de rușine, fiind desculț și fără îmbrăcăminte, purtând legături, îl târau pe uliță, urmat de ucenicul său. Ducându-l până la o temniță întunecată, l-au închis acolo, nelăsând pe ucenicul lui să fie cu dânsul, ci separat l-au închis în temniță.

După câteva zile, cuviosul a fost dus la cercetare în palatul împărătesc. Șezând acolo toată suita fără împăratul, când a venit Cuviosul înaintea lor, toți spre dânsul au căutat cu ochi răi, arătând mânie și amărăciune. Atunci a poruncit a-l judeca unul din dregători, bărbat limbut, care știa bine a alcătui cuvinte mincinoase și dreptatea întru nedreptate a o întoarce și pe adevăr a-l vătăma, pricepându-se la aceasta mai mult decât toți. Că ce fel de răutate și nerușinare n-a arătat! Ce fel de îngroziri și dosădiri n-a adus asupra lui! Nici de bătrânețile cele cinstite nerușinîndu-se - căci atunci fericitul avea mai mult de 70 de ani de la nașterea sa -, nici temându-se de darul care se arăta în fața sfântului, nici cruțându-i obiceiul cel blând și cu bună rânduială. Ci acel om nedrept, multe grăind asupra celui nevinovat și nici cât de puțin urmând dreptății și înțelegerii celei sănătoase, ci numai singur meșteșugul său cu mult vicleșug arătându-l, mare nerușinare și nebunie a arătat; deci, împotriva cuvintelor celor drepte ale cuviosului bărbat și a celor blânde și cu bună înțelegere nu putea să răspundă drept, ci toate cuvintele sale fără de socoteală și fără de rânduiala se vedea că le grăiește.

Pe când se biruia înrăutățitul, cele ce erau grăite asupra celui nevinovat și prin care mincinoșii voiau să arate a lor nedreptate, ucenicul acestui Cuvios Maxim, adică Anastasie, care a fost slujitor la Biserica Romei, le-a scris cu de-amănuntul; iar noi aici din cele povestite puține vom pomeni.

Drept aceea, când acel om fără de lege a stat înaintea feței sfântului, îndată a început cu mai aspre cuvinte a întărâta pe cel fără de răutate și a-l înfricoșa cu îngroziri, numindu-l „nedrept” și „vânzător de patrie”, vrăjmaș al împăratului și toate cele urâte zicându-le.

Deci, întrebat fiind de sfântul pentru care pricină grăiește unele ca acelea asupra lui și cu ce fel de vânzare îl învinuiește, acela clevetiri născocind, mărturii mincinoase a pus de față și asupra cuviosului bârfea că cele mari le-ar fi vândut barbarilor, adică: Alexandria, Egiptul și Pentapoli, „pe care, luându-le, zicea el, de la hotarele noastre, la saracini le-ai alăturat, ca cel ce ești prieten și binevoitor al lor”. Iar sfântul adeverea că mincinos este lucrul ce se grăiește și vrednic de râs, zicând: „Ce unire am eu cu cei ce iau cetățile, fiind monah, și ce împărtășire am cu saracinii, fiind creștin! Oare nu mai mult doresc eu cele de folos cetăților creștine?”.

Acel nerușinat clevetitor la alte minciuni s-a întors, arătând și cu glasul fără de rânduiala făcea strigare și clevetea, că adică fericitul Maxim hulește pe împăratul Răsăritului, spunând că mai luminați sunt împărații Apusului, și punea de față martori mincinoși. Iar cuviosul greu suspinând, a zis: „Mulțumesc Dumnezeului meu că sunt în mâinile voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sunt cercetat ca prin acestea greșelile mele cele de voie și prihana vieții mele să se curățească. Dar prin scurte cuvinte să răspund la ale voastre clevetiri: Vă întreb mai întâi, de la mine însumi ați auzit cele ce ziceți despre hula asupra împăratului, sau altcineva v-a spus vouă?”. Iar aceia ziceau că au primit de la alții, care le-au auzit din gura sa. Cerând sfântul să se aducă aceia înainte și de față să mărturisească, ei au răspuns că acum nu mai sunt între cei vii, căci au murit.

Atunci sfântul le-a zis: „Dacă spuneți că au murit cei ce au auzit hula din gura mea, apoi pentru ce când aceia erau vii, nu m-ați adus la cercetare? Pentru că astfel și voi v-ați fi scăpat de ostenelile cele multe și eu aș fi suferit pedeapsă pentru lucrul cel adevărat; ci de crezut este că nu sunt adevărate cele spuse de voi asupra mea. Aceia n-au pus înaintea ochilor lor pe Dumnezeu Care cearcă inimile omenești. Să nu văd fața Domnului meu, nici creștin să mă numesc, de am gândit cândva acea mincinoasă faptă, care se spune de voi, sau de am grăit-o înaintea cuiva sau am auzit-o de la cineva”. După aceasta, aduseră pe un oarecare Grigore, martor mincinos, care spunea că a auzit el în Roma de la Anastasie, ucenicul lui Maxim, că pe împărat îl numea popă, și aceasta a aflat acel Anastasie de la învățătorul său, Maxim.

Sfântul Maxim, stând împotriva lui Grigorie cu îndrăzneală, a vădit clevetirea lui cea mincinoasă; „căci pe când era Grigorie în Roma, atunci avea vorbă cu noi, zice Maxim, ca să primim dogma ce se numea „Tipos” și la aceea noi am răspuns împotrivă, socotind cele folositoare sufletelor noastre; iar cele ce le ziceți voi acum, de acelea nu știu, pentru că nici ucenicul meu n-a grăit cândva unele ca acestea, Dumnezeu este martor. Însă știu că atunci, nu ucenicului meu, ci chiar lui Grigorie am grăit astfel:

„Pentru dogmele credinței se cuvine a cerceta și a așeza legi mai mult preoților, decât împăraților, de vreme ce acelora le este încredințat că și pe împărat să-l ungă, mâinile să-și pună și pâine cerească să aducă, înaintea altarului să stea și toate celelalte dumnezeiești Taine ce li s-au încredințat lor, să lucreze. Acestea le-am grăit atunci, pe care și acum le grăiesc; de aceste cuvinte ale mele nici însuși Grigorie nu se va lepăda a-și aduce aminte; și de s-ar lepăda, apoi s-ar lepăda de sineși. Despre aceasta fiecare să mă judece sau nevinovat judecății să mă facă”.

Deci, neștiind ce să facă cei ce și-au pus nădejdea spre cuvinte mincinoase, au scos pe dreptul afară și au adus înăuntru pe ucenicul lui, Anastasie, pe care cu cuvinte înfricoșate și cu aspre îngroziri înfricoșându-l, îl sileau ca să zică ceva asupra învățătorului său și-l îndemnau să spună cum că învățătorul lui chinuia în Roma pe Piros, când se întreba cu dânsul despre credință. Iar Anastasie întărea: „învățătorul meu nu numai nici un rău n-a făcut lui Piros, ci foarte mult îl cinstea pe el”.

Acestea grăindu-le Anastasie, au început a-l bate cu palme peste obraz și peste cap, vrând să biruiască adevărul cu nedreptate, apoi l-au trimis să-l închidă în temniță. Pe Sfântul Maxim, iarăși l-au chemat, neîndestulîndu-se cu cea dintâi clevetire, ci voiau o cercetare cu ocară asupra lui, prin altă clevetire, ca să biruiască pe cel nebiruit. Iar clevetirea era aceasta: Că el ar fi fost următor al dogmelor lui Origen și cu dânsul s-ar fi unit întru toate. Dar îndată sfântul biruind cu lesnire acea mincinoasă clevetire a lor, ca fiind neputincioasă, a spus că Origen este despărțit de Hristos și de partea creștinilor și că cel ce îi urmează lui și basmelor lui, acela judecată de la Dumnezeu va lua.

Apoi iarăși îl întrebau despre Piros și pentru ce s-a deosebit el de patriarhul Constantinopolului, nevrând ca să primească împărtășire cu dânsul? Și cu alte întrebări cercetându-l, i-au pus înainte acel împărătesc „Tipos”, de care sfântul se mâhnea; deci, ziceau ei că se cade a avea „Tipos”-ul acela în mare cinste, ca pe o dogmă mare și neschimbată a credinței. Iar sfântul pe acela biruindu-l, cu multe dosădiri a fost ocărit de dânșii; văzându-se pe ei întru toate cuvintele biruiți de Cuviosul Maxim, și în cursele lor vânați, lăsând sfatul, s-au dus degrab la împărat, spunându-i despre bărbăția cea nebiruită a lui Maxim, că este nebiruit în cuvinte și nimeni nu poate să-l înduplece pe el ca să fie la un gând cu ei, chiar de ar voi cineva să-l și chinuiască. Deci, au pus pe cuvios iarăși în temniță.

După puțină vreme, alții au venit la dânsul, crezând că dacă adeseori se vor întreba cu dânsul și prin cuvinte aspre îl vor înfricoșa, cu înlesnire vor putea să-l înduplece spre a lor credință. Și cei ce veniseră spuneau că ei sunt trimiși de patriarh, și au început a întreba pe sfânt: „De care Biserică te ții, de a Bizanțului, de a Romei, de a Antiohiei, de a Alexandriei sau de a Ierusa-limului? Iată toate aceste Biserici cu părțile cele ce se află sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de ești și tu fiu al soborniceștii Biserici, apoi să fii cu noi, că nu înstrăinată viață întru izgoniri începând, să pătimești rău”.

La acestea fericitul bărbat a răspuns: „Hristos Domnul a spus că sobornicească Biserică este cea dreaptă și mântuitoare mărturisire a credinței; pentru aceea pe Petru cel ce bine a mărturisit, l-a numit „fericit” și pe a lui mărturisire a făgăduit Domnul să zidească o Biserică, a tuturor. Dar vreau să știu mărturisirea voastră, prin care toate Bisericile, precum ziceți voi, s-au unit și nici eu nu voi să mă deosebesc, de este bine alcătuită acea mărturisire”.

Atunci au răspuns trimișii: „Deși nu ni s-a poruncit nouă despre aceasta să grăim cu tine, însă zicem: Două sunt întru Hristos lucrările, după deosebirea firilor, iar una lucrarea pentru unirea amânduror firilor într-o persoană”. Iar sfântul a zis: „Două lucrări ziceți că s-au unit într-o lucrare, prin unirea firilor într-o persoană; apoi aici afară de cele două lucrări, o a treia lucrare amestecată aduceți la mijloc”. „Ba nu, ziseră aceia, ci două lucrări grăim, iar una pentru unirea firilor”. Zis-a sfântul: „Singuri alcătuiți o credință nestatornică și pe Dumnezeu nu într-o ființă Îl mărturisiți a fi. Despre aceasta nu pot grăi eu, nici n-am învățat de la Sfinții Părinți a mărturisi așa; iar vouă celor ce aveți putere, faceți ceea ce vă place”.

Ei, neputând la aceasta să răspundă ceva împotrivă, i-au zis lui: „Cel ce nu se supune, să fie anatema și să sufere moartea cea hotărâtă lui”. Iar sfântul cu blândețe și cu smerenie a răspuns: „Ceea ce a voit Dumnezeu pentru mine, aceea acum să fie spre slava numelui Lui celui sfânt”. Iar aceia ducându-se la cei ce i-au trimis, le-au spus cele grăite de cuviosul și sfătuindu-se împăratul cu patriarhul, precum odată Pilat cu iudeii asupra Domnului, au trimis pe sfântul în surghiun, într-o oarecare cetățuie, ce se numea Vizia, care este în Tracia; la fel și pe Anastasie, ucenicul lui, îndată l-au trimis la surghiun, într-o latură mai îndepărtată a împărăției grecești, la un loc foarte rău, care în limba barbară se numea Perveris. La fel au făcut și altui ucenic al cuviosului, care se numea tot Anastasie, și a fost cândva în Roma slujitor, și care a scris mai pe urmă viața acestui Cuvios Maxim. Deci, l-au trimis în Mesemvria, cetatea Traciei.

În acea vreme au adus la Constantinopol pe fericitul Martin, episcopul Romei, și, după multă chinuire, l-au trimis la Cherson, în surghiun. Dar mai înainte de ducerea lui la Cherson, fiind încă în Constantinopol, a murit Pavel, patriarhul Constantinopolului; iar după Pavel a venit iarăși Piros, cel mai sus pomenit, dar și acela murind după patru luni, a venit la patriarhie Petru, care ținea același eres al monoteliților.

Apoi, trecând multe zile, împăratul și patriarhul Petru au trimis la sfântul niște bărbați cinstiți, pe Teodosie, episcopul Cezareei Bitiniei, și pe doi boieri, pe Petru și pe Teodosie, ca să-l înduplece la credința lor. Aceia punând multe feluri de cuvinte înaintea cuviosului, pe de o parte amăgindu-l, pe de alta îngrozindu-l; apoi șezând ei și poruncind sfântului să șadă (și era acolo și episcopul Viziei), Teodosie episcopul a zis către cuviosul: „Cum petreci, Maxim?”. Iar el a răspuns: „Așa precum mai înainte de veci a știut și a hotărât Domnul, să fie lucrarea vieții mele, care se ține cu purtarea de grijă a Lui”. Teodosie a zis: „Deci, ce a hotărât Dumnezeu mai înainte de veci, despre faptele fiecăruia din noi?”.

Sfântul a grăit: „Dumnezeu a știut mai înainte gândurile noastre, cuvintele și faptele, care sunt în puterea noastră și mai înainte a rânduit și a hotărât, ce avea să vie asupra noastră, care nu sunt în puterea noastră, ci în dumnezeiasca Lui voie”. Teodosie episcopul zise: „Care sunt în puterea noastră și care nu sunt?”. A grăit Sfântul Maxim: „Cel ce toate le știe, stăpânul meu, întreabă pe robul său?”. Episcopul zise: „Cu adevărat n-am știut și voiesc a învăța; ce deosebire este între cele ce sunt în puterea noastră și între cele ce nu sunt și cum unele sunt știute mai înainte de Dumnezeu și altele rânduite mai înainte?”.

Cuviosul Maxim a zis: „Toate lucrurile cele bune și cele rele ne sunt nouă în voie, dar pedepsirile și certările ce ni se întâmplă sau cele potrivnice acelora, nu sunt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în fața durerii ce ne muncește, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate; și precum neînfrânarea este pricina bolii, iar înfrânarea este pricinuitoare a sănătății celei bune, așa și pază poruncilor lui Dumnezeu este pricină de câștigare a împărăției cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei”.

Episcopul a zis: „Pentru ce te muncești cu această izgonire, fără să fi făcut ceva vrednic de o primejdie că acesta?”. Grăit-a sfântul: „Mă rog lui Dumnezeu ca prin această primejdie certându-mă, să-mi ierte mie cele făcute prin călcarea sfintelor porunci”. Episcopul zise: „Au nu pentru ispitirea multora se aduc primejdiile?”. Grăit-a sfântul: „Ispitiți se fac sfinții, ca arătate să fie tuturor faptele cele bune și tăinuite ale lor, precum au fost Iov și Iosif; căci Iov a fost ispitit spre arătarea bărbăției ce era într-însul, dar neștiută de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca să fie arătată întreaga lui înțelepciune și înfrânarea care face pe om sfânt; și fiecare din sfinți, chiar fără de voie de au pătimit în această lume, pentru aceea au pătimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, să calce ca pe un șarpe pe mândrul și răul diavol; căci la fiecare sfânt răbdarea este lucrul ispitirii”.

Episcopul Teodosie zise: „Cu adevărat bine ai zis și spre folos și aș fi voit ca pentru unele lucruri ca acestea să vorbesc totdeauna cu tine; dar de vreme ce eu și stăpânii mei prea cinstiți pentru alte pricini am venit la tine, atâta depărtare de loc, ne rugăm ție să primești cele ce ți-am adus și să veselești toată lumea”. Grăit-a sfântul: „Care sunt acelea, stăpâne, și cine sunt eu și de unde cu a mea învoire să fie la toată lumea spre veselie?”. Episcopul zise: „Astfel mă jur pe adevărul Domnului meu Iisus Hristos, că cele ce-ți grăiesc eu ție, cum și stăpânii mei cei prea încuviințați, acelea le-am auzit din gura stăpânului nostru, patriarhul și a binecredinciosului nostru împărat”.

Sfântul Maxim zise: „Spuneți, stăpânilor mei, cele ce voiți și cele ce ați auzit”. Teodosie răspunse: „Împăratul și patriarhul voiesc ca prin noi să afle de la tine pentru ce nu te unești cu scaunul Constantinopolului?”. Grăit-a Maxim: „Știți înnoirile ce s-au făcut și care s-au început din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adică cele nouă capitole primite și întărite de scaunul Constantinopolului și alte schimbări și știrbiri de la sinoadele sfinților, care s-au făcut la cei întâi șezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros și Pavel, și care înnoiri sunt știute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se împărtășește robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbații care s-au spus mai înainte, și să se lepede împiedicarea. Iar voi să călătoriți pe calea Evangheliei cea netedă și curată de toate eresurile și, aflând eu Biserica Bizanțului așa precum era înainte, atunci și eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, și voi merge la împărtășirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice și smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtășesc cu dânșii vreodată”.

Episcopul Teodosie întrebă: „Ce rău mărturisim noi de te înstrăinezi de împărtășirea noastră?”. Răspuns-a Cuviosul Maxim: „Fiindcă ziceți că este o lucrare a Dumnezeirii și a omenirii Mântuitorului. Se cuvine să credem sfinților părinți, care zic: A celor ce este lucrarea una, a acelora este și firea una. Și voi pe Sfânta Treime, nu Treime o mărturisiți, ci pătrime, ca și cum ar fi întruparea de o fire cu Cuvântul și s-ar depărta de aceeași rudenie a firii omenești, pe care o are cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu noi.

Apoi, despărțindu-se de rudenia asemănării, s-a făcut alt Ipostas, de o fire cu Cuvântul, precum și Cuvântul este de o fire cu Tatăl și cu Duhul și se mărturisește astfel nu Treime, ci pătrime. Iar când socotiți lucrarea și ziceți că una este voia Dumnezeirii lui Hristos și a omenirii, îi micșorați despărțirea bunătății Lui; pentru că fiecare fire își are lucrarea sa, iar dacă ar voi să facă cuiva bine, n-ar putea, fiindu-i luată lucrarea bunătății; căci fără lucrarea cea firească, nici un lucru nu va putea a face ceva și a lucra; încă și despre trupul lui Hristos mărturisiți că este în două firi și o voie, și cu voia este făcător al tuturor veacurilor și a toată făptura, împre-ună cu Tatăl și cu Fiul și cu Sfântul Duh, iar cu firea este creat; sau mai bine zicând: Cu voia este fără de început, de vreme ce voia lui Dumnezeu este fără de început, precum și Dumnezeu nu are început, iar cu firea Sa are trup din nou creat.

Deci, a mărturisi astfel nu numai fără de minte este, ci și fără Dumnezeu. Pentru că nu ziceți că este numai o voie întru Hristos, adică cea dumnezeiască, iar la dumnezeiasca voie nici un început său sfârșit nu poate să se zică, precum nici la Dumnezeire; dar încă luați de la Hristos Domnul toate însemnările și închipuirile, pentru care să cunoaștem Dumnezeirea Lui și omenirea; încât nici una nici două voințe sau lucrări într-însul să nu se zică că sunt; nu este una, de vreme ce o despărțiți în două; nu sunt două, de vreme ce le amestecați într-una”. Unele ca acestea și altele mai multe – precum Anastasie, ucenicul lui, scrie despre acestea pe larg –, grăind sfântul către dânșii, ei au început a-și cunoaște rătăcirea lor.

Apoi a zis episcopul: „Să primești „Tipos”-ul cel trimis de împărat, nu ca pe o dogmă adevărată a credinței, ci ca pe o dezlegare a celor de îndoire; pentru că nu cu dogmatisire, ci cu dezlegare s-a scris”. Grăit-a Sfântul Maxim: „Dacă Tipos-ul nu este dogmă hotărâtoare, cum că una este voia și lucrarea Domnului nostru, apoi pentru ce în deșert m-ați dat barbarilor și neamurilor celor ce nu știu pe Dumnezeu? Pentru ce sunt osândit ca să petrec aici, în Vizia, și pe acei de o slujbă ai mei, pe unul la Perveris, iar pe altul la Mesemvria i-ați izgonit?”. Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monoteliților, Teodosie episcopul, a zis: „Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu împărătească poruncă”.

Cuviosul a grăit: „Nu este dreaptă credința dacă sinoadele sunt întărite numai cu porunci împărătești. Ascultă sinoadele care împotriva unei ființe, cu împărătești porunci se săvârșeau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hulă, a nu fi de o ființă cu Dumnezeu Tatăl, adică: cel dintâi în Tir, al doilea în Antiohia, al treilea în Seleucia, al patrulea în Constantinopol, în vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea în Niceea, al șaselea în Sirmium, iar după multe vremi, al șaptelea în Efes, la care întâiul șezător era Dioscor. Toate acele sinoade se adunau după porunci împărătești, însă toate sunt lepădate și date anatemei, de vreme ce într-însele erau alcătuite dogme potrivnice lui Dumnezeu. Pentru ce dar nu lepădați acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata și l-a dat anatemei?

Sinodul acela era pe vremea lui Dionisie, papă al Romei, a lui Dionisie Alexandrinul și a lui Grigore, făcătorul de minuni, care era începătorul acelui sinod; iar sinodul acela se săvârșea fără de poruncă împărătească, însă este tare și nelepădat. Pe acele sinoade Biserica credincioșilor le știe că sunt drepte și sfinte, ca unele ce dogmele cele drepte le-au arătat a fi drepte. Și cu adevărat, precum știi sfinția ta, și pe alții îi înveți cum că în fiecare țară creștinească se țin de două ori pe an sinoade locale, spre apărarea mântuitoarei credințe și spre îndreptarea celor ce trebuie să fie îndreptate, cum poruncesc canoanele, însă de porunci împărătești nu pomenesc”.

După vorbă cea multă din amândouă părțile, gura cea de Dumnezeu înțelepțită și de Dumnezeu grăitoare a Cuviosului Maxim, și limba lui cea de Duhul Sfânt mișcată au biruit pe potrivnici, încât aceia ședeau tăcând cu capetele plecate și cu ochii lăsați în jos. Apoi, umilindu-se, au început a plânge și sculându-se, s-au închinat sfântului, la fel și el s-a închinat lor; și făcând rugăciune cu bucurie, s-au învoit la mărturisirea cea dreptcredincioasă a Cuviosului Maxim și cu dragoste au primit-o pe dânsa; astfel, precum el a făgăduit a crede și a mărturisi, la fel a voit a aduce și pe împăratul la aceeași credință.

Pentru ca toate acestea să fie întărite, a sărutat dumnezeiasca Evanghelie, cinstita Cruce și sfânta icoană a Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Vorbind apoi din destul despre cele folositoare și unul altuia dându-și sărutare întru Domnul și în pace, Teodosie episcopul s-a întors la Constantinopol cu boierii. Deci, vestind împăratului despre toate cele grăite și făcute, acesta s-a mâniat foarte; iar episcopul Teodosie și amândoi boierii temându-se de mânia împărătească, iarăși s-au întors la eres. Apoi iarăși a fost trimis Pavel patriciul la Vizia, ca să aducă de acolo pe Cuviosul Maxim la Constantinopol, însă cu cinste. Deci, fiind el adus acolo, i s-a dat să găzduiască în mănăstirea Sfântului Teodor.

A doua zi, împăratul a trimis la Cuviosul doi boieri, pe Epifanie și Troil, urmându-le lor mulți bărbați dregători, cu oaste și cu slugi; apoi cu mândrie și cu slavă lumească a venit cu dânșii cel mai înainte pomenit, episcopul Teodosie, pe care Cuviosul Maxim îl aștepta și nădăjduia împlinirea făgăduinței lui; căci făgăduise nu numai el a crede drept, ci și pe împărat a-l aduce la dreapta credință. Dar acela a mințit, ca mai bine să placă împăratului pământesc, decât Împăratului ceresc și sfintei Lui Biserici. Apoi toți șezând și pe cuviosul silind să șadă, a început vorba Troil, patriciul, zicând: „Stăpânul a toată lumea, împăratul, ne-a trimis la tine să grăim cele plăcute împărăției celei de Dumnezeu întărite; însă mai întâi să ne spui nouă, vei împlini poruncă sau nu?”.

Cuviosul Maxim a zis: „Să aud mai întâi, stăpâne, ce-mi poruncește împărăția sa și-ți voi răspunde cele ce se cuvin; căci, cum voi putea să răspund la ceva despre care nu m-am înștiințat”. Iar Troil stăruia, zicând: „Nu-ți vom spune ce ți-am adus până ce mai întâi nu ne vei răspunde că te vei supune împăratului”. Deci, cuviosul bărbat văzând că îi stau asupra cu tărie, căutând cu supărare și cu aspre cuvinte și cerând de la dânsul răspuns dacă se va supune la împărăteasca voie, el a răspuns, zicând: „De vreme ce nu voiți să-mi spuneți mie, robului vostru, ce este plăcut stăpânului nostru împăratul, zic aceasta, pe care o aude însuși Dumnezeu, îngerii Lui, și voi toți: orice îmi va porunci împăratul de acest fel, adică ceea ce este vremelnic și degrab trecător, însă nu potrivnic lui Dumnezeu și nevătămător de veșnică mântuire a sufletului, la aceea cu bunăvoire mă plec”.

Acestea zicând sfântul, îndată Troil patriciul sculându-se, voia să iasă afară zicând: „Eu mă voi duce pentru că văd că acesta nu face voia împăratului”. Și îndată s-a ridicat gâlceava și tulburare în poporul care venise acolo. Episcopul Teodosie a zis către dânșii: „Spuneți-mi mai întâi împărăteștile porunci și veți înțelege răspunsul lui, pentru că nu se cuvine să ne ducem nezicîndu-i nimic, nici neauzind ceva de la dânsul”.

Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului: „Aceasta îți spune împăratul prin noi: de vreme ce tot Răsăritul și toți cei de la Apus sunt răzvrătiți împotriva noastră, și tulburătorii care s-au înmulțit caută la tine și pentru tine toți ridică meșteșuguri, nevrând să se unească în credință cu noi; deci, să sfarme Domnul prin umilință inima ta, adică să te împărtășești cu noi, primind „Tipos”-ul cel alcătuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce în biserica cea mare cu cinste și cu slavă și ne vom împărtăși cu tine, cu preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Apoi te vom numi și te vom propovădui că ești părintele nostru și va fi bucurie nu numai în cetatea noastră, cea iubitoare de Hristos, ci și în toată lumea; pentru că știm cu adevărat această: când tu te vei împărtăși cu această sfânta Biserică a Constantinopolului, se vor apropia de noi toți, care pentru tine și învă-țătura ta s-au rupt de la noi”.

Sfântul Părinte Maxim, întorcându-se, a zis cu lacrimi către episcopul Teodosie: „Toți așteptăm, stăpâne, ziua cea mare a judecății; știi cele ce s-au așezat și întărit de noi pe Sfânta Evanghelie, pe făcătoarea de viață Cruce și pe sfânta icoană a Mîntu-itorului nostru Iisus Hristos și a Maicii Lui, Celei fără de prihană, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria”.

Episcopul, plecându-și fața în jos, cu umilit glas a răspuns: „Și ce pot face eu, când într-alt chip a voit dreptcredinciosul împărat?”. Părintele Maxim zise: „Apoi de ce te-ai atins de Sfânta Evanghelie și de cei ce erau lângă tine, dacă în voi nu era gândul întărit, adică să puneți în lucru cele grăite? Cu adevărat toate cereștile puteri nu mă vor pleca să fac ceea ce cere împăratul; pentru că ce răspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci însăși conștiinței mele, dacă pentru slavă și cinstirea omenească, care cu adevărat nu este nimic, m-aș lepăda de credința cea dreaptă, care mântuiește pe cei ce o iubesc?”.

Zicând sfântul acestea, toți s-au sculat îndată plini de mânie și de iuțime și repezindu-se la dânsul, au început nu numai a-l ocărî, ci apucându-l, îl băteau cu mâinile, îl întindeau, îl trăgeau încoace și încolo și fiecare se întindea să-l lovească; și poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie și de n-ar fi potolit tulburarea lor. După ce au încetat a-l bate și a-l întinde, au început a-l scuipa, și scuipară pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare până în cap, încât toate hainele lui erau întinate. Episcopul le-a zis: „Nu se cădea să fie astfel, ci numai a auzi de la dânsul răspuns și a-l spune împăratului; pentru că lucrurile care se află sub canoane într-alt chip se judecă”.

Deci, abia i-a înduplecat episcopul ca, încetând gâlceava, iarăși să șadă; și astfel cu nenumărate cuvinte rele și cu negrăite dosădiri ocărind pe sfântul au șezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multă asprime și mânie a zis către Sfântul: „Spune-ne nouă, răule bătrân și îndrăcit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca niște eretici ne socotești pe noi, cetatea noastră și pe împăratul nostru? Cu adevărat mai buni creștini suntem decât tine și pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisim, căci are o voie dumnezeiască și omenească și suflet înțelegător; căci toată firea care are minte cu adevărat, are și voie și lucrare; pentru că vieții firească îi este mișcarea și minții firească îi este voia și știm pe Domnul având puterea voinței, nu numai dumnezeiască, ci și omenească; mai ales că pe cele două voințe și lucrări ale lui nu le lepădăm”.

Părintele Maxim a spus: „Dacă crezi astfel în Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce mă silești să mă împărtășesc chipului care pe toate cele grăite acum de voi le leapădă cu totul?”. Zis-a Epifanie: „Acela s-a făcut ca dezlegare a celor grele de înțeles, ca să nu se vatăme popoarele de niște cuvinte ca acelea”. Grăit-a Părintele Maxim: „Aceasta este potrivnică, căci tot omul se sfințește prin mărturisirea credinței”. Troil patriciul a zis: „Tipos”-ul nu leapădă cele două voințe în Hristos, ci poruncește a tăcea, ca toți cu pacea să se unească”.

Părintele Maxim a zis: „A trece sub tăcere cuvântul, este a-l lepăda, fiindcă grăiește Sfântul Duh prin prorocul: Nu sunt graiuri, nici cuvinte, a căror glasuri să nu se audă. Pentru aceasta, de nu se grăiește vreun cuvânt, cuvântul acela nu este adevărat”. Troil zise: „Ai în inima ta precum voiești, nimeni nu te oprește”. Grăit-a Sfântul Maxim: „Pe a tuturor mântuire nu a hotărât-o Dumnezeu în inima unui om, zicând: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de el înainte Tatălui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne învață, zicând: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Drept aceea, dacă Dumnezeu și dumnezeieștii prooroci, cum și Apostolii, poruncesc să mărturisim cu cuvintele și cu glasurile taina credinței, care aduce la toată lumea mântuire, apoi nu este de folos ca să punem asupra acelei mărturisiri tăcere, ca să nu se împuțineze mântuirea oamenilor”.

Epifanie, cu glas mânios, a zis: „Ai iscălit la soborul care s-a ținut la Roma?”. Sfântul i-a răspuns: „Am iscălit”. Epifanie a zis: „Și cum ai îndrăznit a iscăli și a anatematiza pe cei ce mărturisesc astfel, o fire și o minte? Cu adevărat prin judecata mea te vom duce în cetate și te vom pune legat în târg, vom chema desfrânații și pe tot poporul, ca toți să te bată peste obraz și să scuipe în fața ta”.

La aceasta sfântul a răspuns: „Fie precum ai zis, dacă noi am anatematizat pe cei care mărturisesc că sunt întru Domnul nostru Iisus Hristos două firi și două firești voințe și lucrări, care cu firea cea dumnezeiască este adevărat Dumnezeu și cu firea cea omenească este adevărat om. Citește cărticica cu faptele acelui sinod și, de veți afla cele ce ați zis, să faceți ce vreți voi; căci eu și cei cu mine slujitori și toți cei iscăliți am anatematizat pe cei care, ca Arie și Apolinarie, zic că o voie și o lucrare este întru Domnul și nu mărturisesc pe Domnul Dumnezeul nostru, dintru care și întru care este și are puterea voirii și a lucrării, care săvîr-șește mântuirea noastră”.

Prietenii lui Epifanie și ceilalți care veniseră cu patricii aceia, ziceau între ei: „De-l vom asculta pe acesta, apoi astăzi nu vom mânca, nici vom bea, ci să ne sculăm și să prânzim; apoi mergând să spunem împăratului și patriarhului cele ce le-am auzit; pentru că acest ticălos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei”. Deci, sculându-se, s-au dus să prânzească și era înainte prăznuirea Înălțării Cinstitei Cruci și privegherea de toată noaptea șosea; drept aceea, prinzind aceia, s-au dus în cetate cu mânie.

A doua zi de dimineață, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim și toate cărțile care le avea sfântul le-a luat, zicând cuvintele împărătești: „N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care ești vrednic”. Și l-a dat pe el ostaților, care l-au dus mai întâi în Selimbria, unde a zăbovit două zile. În acea vreme, un ostaș din Selimbria s-a dus în gloate și ridicând pe popor asupra bătrânului zicea: „A venit la noi un monah care hulește pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu”.

Voievodul chemând pe clericii cei mai întâi ai cetății Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi și pe monahii cei mai cinstiți, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dânsul dacă sunt adevărate cele grăite despre el, că hulește pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul și li s-a închinat până la pământ, cinstind fețele lor. La fel și ei s-au închinat sfântului și au șezut toți. Atunci un bătrân din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blândețe și cu cinste a grăit către sfântul: „Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinția ta, cum că nu mărturisești pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfânta și cea deoființă Treime, ca să ne spui adevărul, și vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine”.

Cuviosul Maxim întinzându-se pe pământ în chipul Crucii, și iarăși sculându-se, mâinile spre cer ridicându-și, a strigat cu glas mare și cu lacrimi: „Cela ce nu mărturisește pe Doamna noastră, cea întru tot cântată, și pe cea mai sfântă și fără de prihană, și decât toate mai cinstită, cum că cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, să fie anatema de la Tatăl și de la Fiul și de la Duhul Sfânt, de la Treimea cea deoființă și mai presus de fire și de la toate puterile cerești; cum și de la ceata sfinților apostoli și a proorocilor și de la mulțimea cea fără de sfârșit a mucenicilor, și de la tot duhul cel drept, care întru credință s-a sfârșit acum și pururea și în vecii vecilor”.

Acestea auzindu-le, toți au lăcrimat și l-au binecuvântat, zicând: „Dumnezeu să te întărească, părinte, și să te învrednicească a-ți săvîrși alergarea ta, fără împiedicare”. Apoi s-au adunat acolo mulțime de ostași ca să audă cuvintele cele folositoare, ce vorbeau părinții între ei; dar unul din casnicii voievodului, văzând oastea aceea ce adunase el, se folosi de cuvintele sfântului, și cârtea pentru izgonirea lui; deci a poruncit ca îndată să-l apuce de acolo și să-l ducă ca la două stadii, până ce se vor pregăti aceia care aveau să-l ducă în Perveris, la surghiun; iar clericii aceia l-au pus pe sfântul cu mâinile lor pe dobitoc și, cuprinzându-l cu plângere, i-au dat pace; apoi s-au întors în cetatea lor, iar sfântul a fost dus în Perveris și în temniță acolo l-au închis.

Trecând multă vreme, iarăși împăratul a trimis ca să-l aducă în Constantinopol pe Cuviosul Maxim de la surghiun, cum și pe amândoi ucenicii lui. Și, sosind ei cu corabia în cetate, apunând soarele, au venit doi dregători cu zece ostași și, scoțându-i din corabie goi și desculți, i-au despărțit și deosebi pe fiecare îi străjuia. Iar după câteva zile au fost duși în palat și lăsând pe amândoi ucenicii afară cu străjerii, l-au dus pe bătrân singur înăuntru, unde suita ședea afară, împăratul cum și multă adunare de oameni cinstiți; după aceea l-au pus în mijlocul boierilor ce ședeau. Atunci i-a zis lui cu mânie, cel mai mare boier: „Creștin ești?”. Răspuns-a bătrânul: „Cu darul lui Hristos Dumnezeu sunt creștin”. Iar boierul, umplându-se de multă mânie, i-a zis: „Nu grăiești drept”. Răspuns-a sfântul: „Tu zici că nu sunt creștin; iar Dumnezeu știe că eu sunt și rămân creștin neschimbat”. Boierul a zis: „Dacă ești creștin, apoi de ce urăști pe împăratul?”. Grăit-a sfântul: „De unde o știi aceasta? Căci ura este o patimă tăinuită a sufletului, ca și dragostea”. Boierul a zis: „Din cele făcute de tine, la toți s-a făcut arătat, că și pe împăratul și cetatea lui le urăști, pentru că tu singur ai vândut saracinilor Egiptul, Alexandria, Pentapoli, Tripoli și Africa”.

Sfântul a zis: „Care sunt dovezile cele încredințate?”. Și aduseră pe unul Ioan, care a fost odinioară slujitor al lui Petru, când acesta era voievod în Numidia din Africa, și a zis acel Ioan: „Mai înainte cu 22 de ani, moșul stăpânului nostru împăratul, a poruncit fericitului Petru că să aducă oastea în Egipt împotriva săracinilor, iar Petru întru toate crezându-ți ție, ca robul lui Dumnezeu, a scris către tine, cerând sfat folositor; iar tu ai scris către dânsul cum că nu este plăcut lui Dumnezeu a ajuta împărăției lui Heraclie și moștenitorului lui”.

Sfântul a zis către dânsul: „De grăiești adevărul și ai scrisoarea lui Petru către mine și pe a mea către Petru, arată-le, ca să se citească și să-mi iau pedeapsa cea vrednică după lege”. Grăit-a Ioan: „Eu nu am scrisorile voastre, nici nu știu de ați scris unul către altul, ci în oaste toate acelea se grăiau în acea vreme”. Sfântul a zis: „Dacă toate cetele de ostași spun aceasta, apoi cum numai tu singur clevetești asupra mea? Au doară m-ai văzut pe mine undeva sau eu pe tine?”. Răspuns-a Ioan: „Niciodată nu te-am văzut”. Și întorcându-se sfântul către suită, a zis: „Oare cu dreptate este a aduce niște clevetitori ca aceștia întru mărturisire? Judecați drept, pentru că cu ce judecată veți judeca, cu aceea vă va judeca Domnul pe voi și cu ce măsură veți măsura, va măsura vouă Dumnezeu, judecătorul cel drept al tuturor”.

Apoi s-a adus Serghie Maguda și a zis: „Acesta este al nouălea an de când mi-a grăit mie fericitul Toma, cel ce venise din Roma. Mă trimitea papa Teodor la Grigorie, patriciul părților Apusului, care se rupsese de la împărăția grecească – ca să-i zic să nu se înfricoșeze de puterile grecești; căci Maxim, sluga lui Dumnezeu, a văzut în vis că în ceruri spre răsărit și apus erau mulțime de îngeri, dintre care cei ce erau spre răsărit strigau: „Constantine auguste, tu vei birui”. Iar cei ce erau spre apus strigau: „Grigorie auguste, tu vei birui. Și mai luminos era glasul apusenilor, decât al răsăritenilor”. Spunând acestea Maguda boierul, a strigat către sfântul: „Iată Dumnezeu te-a trimis în cetatea aceasta ca să fii ars”.

Sfântul a răspuns: „Mulțumesc lui Dumnezeu, Cel ce curăță păcatele mele cele de voie prin pedeapsa cea fără de voie; dar amar lumii de sminteli, pentru că este nevoie să fie sminteli, însă amar omului aceluia prin care vine sminteală. Nu se cade a grăi niște cuvinte mincinoase ca acestea înaintea credincioșilor, nici se cuvine să fie fără de pedeapsă cei care grăiesc și fac cele plăcute oamenilor, care astăzi sunt și mâine nu mai sunt”.

Acestea se cădeau a le grăi într-acea vreme când Grigorie era viu, și cu dreptate era ca să aducă aici pe patriciul Petru, pe Avva Toma și pe fericitul papa Teodor; atunci înaintea tuturor aș fi zis patriciului Petru: „Spune-mi, stăpâne patriciule, oare mi-ai scris cândva mie ceea ce mărturisește sachelarie al tău sau eu ți-am scris ție?”. De asemenea și fericitului papa i-aș fi zis: „Spune, stăpâne, ți-am spus eu cândva vreun vis? Și chiar de m-ar fi vădit papa pentru vis, apoi tot vina lui ar fi fost, iar nu a mea; căci vedenia visului este un lucru fără de voie și legea judecă numai acele lucruri care ies din voia cea stăpânitoare de sine”.

Se mai aduceau și alte clevetiri și pricini nedrepte asupra celui nevinovat și sfânt bătrân, dar mai ales despre hulirea împăratului, zicându-se că el și ucenicul ar fi hulit pe împărat în Roma; însă sfântul toate clevetirile acelea în nerăutatea să le biruia cu cuvinte smerite, înțelepte și de Dumnezeu insuflate, arătându-și nevinovăția sa. Și au adus separat pe ucenicul Anastasie și l-au silit să spună ceva de rău asupra învățătorului său; dar după ce acela n-a voit să grăiască nedreptate asupra dreptului, l-au bătut tare cu palmele, apoi au trimis pe fiecare în temniță la locul său.

După aceasta, a doua zi seara, Troil patriciul și Serghie Eratas, stolnicul împărătesc, au venit la cuvios; apoi șezând și poruncind și sfântului să șadă, i-au zis: „Spune-ne nouă, ce vorbă ai avut cu Piros în Africa și în Roma și cu ce fel de dovezi l-ai înduplecat să-și blesteme dogma sa și s-o primească pe a ta?”. Sfântul răspunse: „De-ar fi citit cărțile mele lângă mine, în care am scris vorbele și întrebările pe care le-am avut acolo cu Piros, vi le-aș arăta pe toate cu de-amănuntul, dar de vreme ce cărțile au fost luate de la mine, de aceea vă voi spune numai aceea ce-mi voi putea aduce aminte”.

Deci, sfântul grăia ceea ce putea să-și aducă aminte, și le-a spus acestea: „Eu n-am nici o dogmă a mea, ci cele de obște ale Bisericii sobornicești, pentru că n-am adăugat nici un cuvânt nou, care să se numească dogma mea”. Apoi l-au mai întrebat: „Nu te împărtășești cu scaunul Constantinopolului?”. Grăit-a sfântul: „Nu mă voi împărtăși”.

Aceștia au zis: „Pentru ce?”. Sfântul răspunse: „Deoarece a lepăda cele patru sfinte sinoade prin cele nouă capitole ce le-au alcătuit în Alexandria și din alcătuirea scrisă de Serghie patriarhul, în această carte, cum și prin „Tipos”-ul, care nu de mult s-a adus de față, iar pe cele ce le-au dogmatizat, pe acelea le-au lepădat prin Tipos și s-au blestemat singuri pe sine de atâtea ori. Deci cei ce singuri de la sine sunt blestemați și lepădați de sinodul ce a avut loc în Roma și de preoție sunt înstrăinați, aceia ce fel de taină săvârșesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?”. Zis-au lui: „Apoi, ce, tu singur te vei mântui, iar ceilalți toți vor pieri?”.

Grăit-a lor sfântul: „Când toate popoarele se închinau în Babilon chipului de aur, cei trei sfinți tineri n-au osândit pe nimeni la pierzare; pentru că nu căutau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se păzeau, ca să nu cadă din bună credință cea adevărată. Asemenea și Daniil, cel aruncat în groapa cu lei, n-a osândit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie; ci cugeta și se îngrijea despre sine și voia mai bine să moară, decât să greșească lui Dumnezeu și să se mustre de conștiința sa pentru călcarea legii lui Dumnezeu. Deci, să nu-mi dea și mie Dumnezeu, să judec pe cineva, nici să zic: numai eu mă voi mântui. Însă pe cât pot, voiesc mai bine a muri, decât să-mi tulbur conștiința mea, greșind cu ceva înaintea dreptei credințe”.

Zis-au lui cei ce veniseră: „Ce vei face când romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici și dimineață, în ziua duminicii, se vor împărtăși cu patriarhul din preacuratele Taine”. Cuviosul răspunse: „Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtășească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtășesc cu dânsul, pentru că știu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou în credință”. Aceia i-au zis: „Cu adevărat, este de trebuință ca două voințe și hotărâri să mărturisim în Hristos?”. Sfântul răspunse: „Este cu adevărat de trebuință să cinstim dreapta credință, pentru că nici o ființă nu este fără acea firească lucrare. Căci Sfinții Părinți arătat grăiesc, că nu este, nici nu se cunoaște fire fără lucrarea ei din sine; drept aceea, dacă nu este și nici nu se cunoaște firea fără lucrare, atunci cum se poate ști că Hristos este adevărat Dumnezeu și om cu firea?”.

Atunci au zis: „Știm că așa este adevărat, însă să nu mâhnești pe împăratul, care pentru împăcare a alcătuit „Tipos”-ul acela, nu ca să ia ceva din acele ce se cunosc în Hristos, ci ca să aducă pace Bisericii, poruncind ca să nu se mai vorbească de acele lucruri care fac dezbinare”.

Omul lui Dumnezeu, aruncându-se la pământ, a răspuns cu lacrimi: „Să nu se mâhnească bunul și iubitorul de Dumnezeu împărat asupra prostimii mele; căci nu pot să mânii pe Dumnezeu, tăcând asupra acelora care ne-a poruncit să le grăim și să le mărturisim; pentru că dacă după dumnezeiescul apostol, El este care a pus întâi în Biserică pe apostoli, al doilea pe proroci, al treilea pe dascăli, apoi printr-înșii El singur a grăit; iar din toată Scriptura, din Așezământul cel vechi și cel nou, de la sfinții învățători și de la sinoade învățăm a ști cum că are puterea a voi și a lucra acestea: prin dumnezeirea și prin omenirea să, adică Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, Cel ce S-a întrupat. Pentru că nimic nu-i este cu neajungere dintr-acelea, prin care ca un Dumnezeu, sau dintr-acelea prin care, ca un om se cunoaște, afară de păcat. Și dacă este desăvârșit după amândouă și de nimic nu are lipsă; apoi, cu adevărat, toată taina cea pentru El o înjosește acela care nu-L mărturisește, că este o singură ființă cu osebirile, care i se cuvin ei, după amândouă firile”.

Acestea și multe altele zicând sfântul, i-au lăudat înțelepciunea lui cei ce veniseră, și nu aveau ce să-i răspundă. Deci a zis Serghie: „Pentru aceasta toți se întristează, o! părinte, căci spre tine mulți căutând, se despart de împărtășirea cu Biserica Bizanțului”.

Sfântul a zis: „Și cine este unul ca acela care ar dovedi despre mine că aș fi poruncit cuiva să nu se împărtășească cu Biserica Bizanțului?”. Serghie a răspuns: „Însăși aceea este, că tu nu te împărtășești și așa pe foarte mulți îi întorci de la împărtășire”. Zis-a omul lui Dumnezeu: „Nimic mai greu și mai de mâhnire nu este, decât când pe cineva îl mustră conștiința și nimic nu este mai liber, decât când nu defaimă pe cineva”. Iar Troil știind că în tot Apusul chipul cel împărătesc este anatematizat, a grăit către dânsul: „Bine este că înțelegerea împăratului nostru este necinstită?”.

Sfântul a răspuns: „Să-i ierte Dumnezeu pe aceia care au sfătuit pe stăpânul împărat să alcătuiască acel „Tipos” și pe cei ce s-au învoit la „Tipos”. Zis-a Troil: „Cine a sfătuit și cine s-au învoit?”. Răspuns-a cuviosul: „Cei ce sunt în Biserică înainte-șezători, aceia au îndemnat și boierii s-au învoit; și astfel, răutățile vătămătorilor asupra celui nevinovat și străin de toate eresurile sunt aflate. Însă să sfătuiți pe împărat la aceasta, ca să urmeze moșului său, fericitul întru pomenire, împăratul Heraclie; pentru că el, când a știut că mulți părinți nu primesc acea alcătuire și eresul care se afla într-însa îl vădesc și-l leapădă, s-a curățit de prihană aceea, trimițând pretutindeni scrisorile sale, care adevereau că alcătuirea nu este a lui, ci a lui Serghie, care a fost patriarh; astfel să facă și împăratul acesta și va fi slobod de toată prihana”. Iar ei tăceau, clătinând capetele, apoi au zis: „Nu sunt toate lesnicioase, nici nu pot să fie astfel precum zici, părinte”. Și după vorbă cea multă, dându-și pace, s-au dus.

După aceea, trecând o săptămână, în cealaltă sâmbăta, au dus pe sfânt în palatul împărătesc, cu cei doi Anastasie, ucenicii săi. Mai întâi a fost dus Anastasie, ucenicul lui dintii, iar celălalt Anastasie, care a fost apocrisiarh al Bisericii Romei, a rămas afară. Intrând Anastasie înăuntru, unde ședeau cu suita doi patriarhi – Toma al Constantinopolului, adică cel care într-acea vreme era patriarh, și un altul –, îndată au intrat și clevetitorii, care alcătuiseră multe minciuni asupra Cuviosului Maxim și cereau ca Anastasie să mărturisească că adevărate sunt cuvintele lor.

Iar el cu multă îndrăzneală a vădit minciuna lor, grăind fără temere înaintea patriarhilor și a suitei. Când l-au întrebat: „Ai anatematizat „Tipos”-ul cel împărătesc?”. El a răspuns: „Nu numai l-am anatematizat, ci și o cărticică am scris asupra lui”. I-au zis boierii: „Nu mărturisești că rău ai făcut?”. El a răspuns: „Să nu-mi ajute Dumnezeu a zice că rău am făcut, ceea ce după rânduiala bisericească am făcut bine”. Și de alte multe lucruri fiind întrebat, el răspunzând precum îi ajuta Dumnezeu, l-au scos afară și l-au adus pe Maxim, cuviosul bătrân, înăuntru, căruia Troil patriciul i-a zis: „Vezi, părinte, să grăiești adevărul, că Dumnezeu te va milui; căci când vom veni la întrebarea cea legiuită, de se va afla adevărată o pricină din cele aduse asupra ta, după lege vei fi chinuit”.

Răspuns-a bătrânul: „Am grăit acum și iarăși grăiesc că atunci ar fi cu putință ca una dintr-acele pricini să fie dreaptă, când lui satan i s-ar putea zice că este înger luminat. Dar de vreme ce satana nu este astfel și nu poate să fie, fiind depărtat, pentru aceea și pricinile acelea nu pot să fie drepte, când sunt mincinoase. Însă ceea ce voiți să faceți, faceți; eu pe Dumnezeu cu dreaptă credință cinstindu-L, nu mă tem de strâmbătate”. Troil i-a zis: „Au doară n-ai anatematizat „Tipos”-ul?”. Bătrânul a răspuns: „Nu o dată ți-am spus că l-am anatematizat”. Troil a zis: „De ai anatematizat „Tipos”-ul, apoi și pe împăratul l-ai anatematizat”.

Cuviosul a răspuns: „Eu pe împărat nu l-am anatematizat, ci hârtia cea străină de credința cea dreaptă”. Troil a zis: „Unde l-ai anatematizat?”. Răspuns-a Sfântul Maxim: „La sinodul cel local ce a fost în Roma, în Biserica Mântuitorului și a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu”. Atunci i-a zis eparhul: „Te vei împărtăși cu Biserica aceasta sau nu?”. Sfântul a răspuns, zicând: „Nu mă voi împărtăși”. Eparhul a zis: „De ce?”. Sfântul a răspuns: „Pentru că a lepădat sinoadele cele credincioase”. Eparhul a întrebat: „Dacă Biserica noastră a lepădat sinoadele, apoi cum acelea se află în sinaxarul lunilor?”. Sfântul a zis: „Ce folos de lume și de pomenirile acelora, dacă dogmele lor sunt lepădate?”. Eparhul a zis: „Vei putea să dovedești că Biserica de acum a lepădat dogmele sfintelor sinoade de mai înainte?”. Bătrânul a răspuns: „De-mi veți da voie și îmi veți porunci, apoi cu înlesnire voi dovedi”.

Tăcând toți, a zis către dânsul boierul: „De ce iubești pe romani, și pe greci îi urăști?”. Sfântul a răspuns: „Poruncă de la Dumnezeu avem să nu urâm pe nimeni; iubesc pe romani ca pe cei de o credință cu mine și iubesc pe greci căci sunt de aceeași limbă ca și mine”. Boierul a zis: „Câți ani spui că ai tu?”. El a răspuns: „Am 75 de ani”. Acela i-a zis: „De câți ani este cu tine ucenicul tău?”. Sfântul a răspuns: „De 37 de ani”. Atunci un cleric a strigat: „Răsplătească-ți Dumnezeu de trei ori ce ai făcut fericitului Piros”. Iar sfântul n-a răspuns nimic acelui cleric. Și multe întrebări și cercetări făcându-se, nici unul din patriarhii care ședeau acolo n-a grăit nimic. Și când se întindea cuvântul pentru sinodul ce a fost în Roma, un oarecare Demostene a strigat: „Nu era drept sinodul acela, fiindcă l-a adunat Martin, episcopul cel lepădat”. Maxim, omul lui Dumnezeu, a răspuns: „Nu este lepădat Martin, ci prigonirea pătimită”.

După aceasta, trimițând pe sfânt afară, se sfătuiau ce să facă cu dânsul; deci, s-au sfătuit cei fără de omenie chinuitori, ca și cum fiind cu iubire de oameni, să-l dăruiască cu viață, dar chinuri să-i dea mai grele decât moartea; de aceea l-au dat în mâinile eparhului cetății. Acela luând pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui și în curte ducându-l mai întâi pe sfântul bătrân, dezbrăcându-l și întinzându-l la pământ, cu vine tari a poruncit să-l bată, necruțându-i bătrânețile, nelegiuitul chinuitor, nici rușinîndu-se de cinstea lui, nici umilindu-se, văzând trupul lui cel chinuit de nevoințele pustnicești. Și cu atâta asprime l-a bătut, încât s-a roșit păgânul cu sângele lui, iar trupul lui s-a sfărâmat, încât nici un loc nu i-a rămas neatins de răni.

Apoi, fiara cea sălbatică, întorcându-se la ucenicii cuviosului cu mânie, de asemenea i-a jertfit pe amândoi. Și bătuți fiind ei, crainicii strigau: „Cei ce nu se supun poruncii împărătești și întru nesupunere petrec, vrednici sunt să pătimească unele ca acestea”. Și astfel abia suflând, i-au aruncat în temniță.

A doua zi, pe sfântul și cuviosul bărbat, cu cel mai întâi ucenic Anastasie din temniță, iarăși în curte l-au adus abia viu, cu totul plin de răni, încât se înduioșa oricine văzând un bătrân cinstit, un sfânt pustnic, un învățător și mărturisitor de Dumnezeu cu totul însângerat și de cumplite bătăi rănit, de la picioare până la cap, neavând asemănare. Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriți la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoțându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înțelepte învățături și îneca credințele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

Aceeași au făcut-o și ucenicului său, Anastasie cel dintâi, și iarăși în temniță i-au închis pe ei. Și Cel ce a făcut oarecând limba pruncilor spre lauda numelui lui Hristos Domnul și mutului i-a dat bună grăire, Acela și acestor robi ai Săi, credincioși adevărați, adică Cuviosului Maxim Mărturisitorul și Mucenicul, la fel și ucenicului său, Cuviosului Anastasie, le-a dat mai presus de nădejde a grăi și fără limbă, mai bine și mai limpede decât înainte de tăierea limbilor. Înștiințându-se despre aceasta ticăloșii eretici, o! câți s-au rușinat și, spre mai mare zavistie pornindu-se, mina lui cea dreaptă cu cuțitul i-au tăiat-o și la pământ i-au aruncat-o; la fel au făcut și Sfântului Anastasie, ucenicului său, i-au tăiat mâna. Iar pe ucenicul celălalt, Anastasie, apocrisiariul Bisericii Romei, l-au cruțat, fiindcă a fost cândva scriitor la împărați.

După aceasta, pe Cuviosul Maxim cu ucenicul scoțându-i din curte, îi târau prin tot târgul cu batjocură, arătând la tot poporul mâinile și limbile lor cele tăiate și cu glasuri fără rânduiala făcând strigare și râs. Iar după acea chinuire fără omenie și batjocură necinstită, i-au trimis separat la izgonire mai depărtată, pe fiecare din acești trei, fără purtare de grijă pentru dânșii, fără hrană și fără haine, goi și desculți.

Deci, multe nevoi și necazuri a răbdat pe cale Cuviosul Maxim, încât de durerile cele mari, cu nici un chip nu putea să fie dus nici pe dobitoc, nici în căruță; și împletind ostașii un coș în chip de pat și, punând într-însul pe bătrânul cel bolnav, astfel abia a putut fi dus cu multă osteneală în surghiun. Deci, trecându-l într-o țară oarecare a sciților din Europa, care se numea Alania, în cetatea Shimara, l-au închis în temniță. Iar Cuviosul Anastasie, ucenicul lui, care a răbdat cu dânsul tăierea limbii și a mâinii, acela pe cale a murit, de multe osteneli și dureri; iar sfântul lui suflet a trecut la Dumnezeu, în viața cea fără de moarte. Apoi Cuviosul Maxim, după izgonirea aceea petrecând încă trei luni lângă cei vii, cu rea pătimire a fost încuiat în temniță și nu avea de la nimeni ajutor la bătrânețile sale, nici miluire iubitoare de oameni de la cineva; ci când a voit Domnul să-i facă sfârșitul durerilor și necazurilor și la acea veșnică veselie, în cerești împărății să-l scoată din temniță, l-a mângâiat mai întâi pe pământ, prin oarecare dumnezeiască arătare, spunându-i ziua și ceasul cel mai de pe urmă al sfârșitului lui.

Fericitul răbdător de chinuri, de multă bucurie umplându-se, deși totdeauna era gata spre ieșire, însă atunci mai mult se pregătea. Și venindu-i vremea și ceasul cel dorit, cu veselie și-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinerețe L-a iubit și pentru Care atâta a pătimit. Astfel mărturisitorul lui Hristos și mucenicul a trecut din cele de aici și a intrat întru bucuria Domnului său și a fost îngropat în acea cetate.

După îngroparea sfântului, s-au văzut la mormântul lui trei făclii, care cu minune luminau ca văpaia negrăitei străluciri și locul acela îl luminau. Căci cela ce în viața sa era lumină lumii, acela și după moarte nu înceta a lumina. Încă și acum luminează prin chipul vieții sale celei îmbunătățite și mult chinuite și al răbdării celei mari după Dumnezeu. Și erau acolo trei făclii ca un încredințat semn, care atunci se vedea, cum că un plăcut ca acesta al Preasfintei Treimi este sălășluit întru luminile cele neînserate, întru împărăția lui Dumnezeu, unde cu drepții strălucește ca soarele, îndulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.

După sfârșitul Cuviosului Maxim, a rămas între cei vii, întru osebită surghiunie, celălalt ucenic Anastasie. Acela a scris cu de-amănuntul viața, nevoințele și pătimirile părintelui și învățătorului său, foarte pe larg, din care s-a adunat pe scurt, cât este destul spre folosul nostru și spre preamărirea lui Dumnezeu, Celui slăvit între sfinți, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Căruia și de la noi păcătoșii să-I fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.