Viața Sfântului Mucenic Acachie

Când diavolul a ridicat prigonire pentru a treia oară asupra robilor lui Hristos, împărățind la răsărit Maximian, întru acea vreme Sfântul Acachie a intrat în frumoasa nevoință a pătimirii pentru Hristos. Acest mucenic era cu neamul din Capadocia, cu rânduială de ostaș, cu cinstea de sutaș și sub mâna tribunului Firm, conducătorul astei ce se numea Martisie. Și era poruncă de la păgânul împărat ca nu numai prin cetăți, ci și printre ostași, să se caute dacă se află cineva crezând în Hristos sau dacă se leapădă cineva de zeii lor cei păgânești, iar unul ca acela să fie supus la judecată și la munci; și de s-ar împotrivi cu totul la porunca împărătească, acela să fie pedepsit cu moartea.

Deci tribunul Firm, chemând pe ostașii săi, îi întreba pe câte unul, cum crede fiecare din ei; și dacă afla pe cineva că este de credință creștină, pe acela, amăgindu-l cu îmbunări și îngrozindu-l cu munci, îl silea la închinarea idolească. Astfel, pe mulți din cei mici la suflet, slabi în credință și fricoși, i-a plecat la a sa păgânătate. Iar când a chemat pe sutașul Acachie, acela cu mare glas a strigat: „Eu m-am născut între creștini; deci creștin sunt și creștin voiesc să rămân. Martor îmi este mie Domnul meu Iisus Hristos, că nu numai de la tatăl și de la maica mea sunt creștin, ci și de la moși și strămoși”. Deci îl sfătuia Firm cu multe feluri de înșelări și de ispite spre al său gând, și nu numai o dată, ci și de mai multe ori chemându-l, uneori îl îmbuna, alteori îl îngrozea, pentru ca să se supună poruncii împărătești.

Apoi, văzându-l neînduplecat, l-a pus în lanț și l-a trimis la voievodul Vivian. Și șezând voievodul la judecată și pe mărturisitorii lui Hristos întrebându-i, temnicerul Antonin i-a spus, zicând: „Firm, tribunul cetei Martisiei, a trimis aseară legat la a ta stăpânire pe sutașul său, deoarece nu se supune poruncii nebiruitului nostru împărat, ci urmează credinței creștine”. Și îndată a pus de față pe cel legat înaintea judecății voievodului; iar voievodul, căutând spre dânsul, a zis: „Cum îți este numele?”. Răspuns-a cel legat: „Numele cel mai dorit mie și la tot neamul meu, este numele de creștin, care de la Hristos este, iar după obiceiul omenesc, numele meu este Acachie”. Zis-a voievodul: „După nume îți este și obiceiul tău, pentru că rău ești, nesupunându-te poruncii împărătești”. Zis-a sfântul: „Cu meșteșugire vorbești către mine, o, voievodule, și nu îmi tâlcuiești bine numele meu; pentru că Acachie va să zică „fără de răutate”; și bine și cu dreptate sunt numit cu acel nume, că nu voiesc să fiu părtaș răutății diavolului, care bea sângele”.

Zis-a voievodul: „De unde limbuțești tu cu niște cuvinte fără de socoteală ca acestea înaintea noastră?”. Răspuns-a sfântul: „Eu sunt cu neamul din Capadocia, din care mulți au fost mucenici ai lui Hristos mai înainte de mine și pe al căror dar dăruit de Dumnezeu l-am văzut cu ochii după sfârșitul lor, pentru că din mormintele și moaștele lor izvorăsc tămăduiri de boli. Și am voit să fiu următor acelora mai bine, decât să mă supun legilor voastre celor nedrepte, care degrabă vor pieri împreună cu voi”. Zis-a voievodul: „Să nu socotești că te voi da la munci mici, pentru că singură limbuția ta cea cu mândrie și deșartă grăire are trebuință de mari pedepse, pe care, ca să nu le pătimești, leapădă-ți gândurile tale cele nesupuse și, ascultând împărăteștile porunci, închină-te zeilor, cu a căror voie împărații împărățesc și biruitorii dănțuiesc. Deci rușinează-te de noi, cei ce ședem la această judecată și să nu te socotești pe tine a fi mai înțelept decât noi toți, nici să nădăjduiești în zadar spre Omul Care se numește Hristos, pe Care eu spun că după lege L-au muncit și L-au osândit la moarte”.

Răspuns-a sfântul: „Te rătăcești, o, judecătoriile, grăind acestea și rău greșești, fiind orbit de sataniceștile amăgiri. Pentru că nu cu voia acelora, pe care tu îi numești zei, împărățesc împărații și se fac biruitori, ci cu rânduiala și cu voia bunului nostru Dumnezeu se săvârșesc acestea. Iar dacă zici că nădăjduiesc spre un Om care a fost muncit și osândit la moarte, aceasta să o știi că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, venind pe pământ pentru a noastră mântuire, S-a făcut om, fiind Dumnezeu adevărat, și a luat asupra Sa firea noastră cu oarecare minunat și negrăit chip, lucru pe care tu nu-l înțelegi și nici nu poți să-l auzi, dacă nu vei voi mai întâi să fii creștin. Pentru că Hristos, fiind din fire precum am zis, Dumnezeu adevărat și Cuvânt al Tatălui nedespărțit de Dânsul și totdeauna împreună de o ființă cu Dânsul și împreună mai înainte din veci, întru a Sa vreme, întru care El a voit, a săvârșit lucrul mântuirii noastre și ne-a izbăvit din robia vrăjmașului, care din început pizmuia asupra noastră”.

La acestea a răspuns voievodul: „Dacă împărații sunt potrivnici Hristosului tău, apoi pentru ce El nu-i pedepsește pe dânșii, fiind Dumnezeu Atotputernic precum zici tu?”. Răspuns-a sfântul: „După acestea poți să cunoști milostivirea și puterea Lui că, necinstindu-se de voi, nu vă pedepsește îndată, ci îndelung rabdă, așteptând ca voi, elinii, cei ce nu aduceți cinstea cea cuviincioasă lui Dumnezeu, ci diavolilor, să vă pocăiți și să încetați de la un lucru rău ca acesta, însă și pentru aceea îndelung rabdă, nepierzându-vă pe voi îndată, ca robii Lui cei aleși și iubiți să fie arătați în lume și să-și săvârșească nevoința lor cea bună. Pentru că, de v-ar fi pierdut pe voi îndată Hristos Dumnezeul nostru, apoi și voi ați fi pierit în veci și robii Lui n-ar fi fost arătați; și încă și puterea darului ar fi fost în deșert. Cum ar fi putut Stăpânul nostru să Se preamărească cu slăvire, de n-ar fi fost îndelung răbdător spre pedepsirea păcatelor voastre? Iar acum vă lassă fiți fără de pedeapsă, ca voi, cei ce asuprițiaLui îndelungată răbdare și vă abateți mai mult întru păgânătate de la Dânsul, și vă mâniați asupra noastră cu nedreptate, să vă gătiți mai mare pierzare vouă, de nu vă veți pocăi, și să vă afundați într-însa cu fărădelegile voastre. Iar noi, cei ce știm stăpânirea Lui, răbdăm pentru El cu vitejie, ca să dobândim de la El viața veșnică; iar slava Lui va fi mai arătată spre acei oameni, care cunoscându-și rătăcirea, se vor pocăi și își vor îndrepta viața lor”.

Minunându-se de un răspuns ca acesta cu bună înțelegere al mucenicului, Vivian voievodul l-a întrebat pe el, zicând: „Oare ai învățat carte, de răspunzi așa de bine? Pentru că văd că ai grăit cu bună înțelegere adeverind că viața omenească este într-a lui Dumnezeu stăpânire, rânduială și îndelungată răbdare”. Răspuns-a sfântul: „Poți să cunoști din aceasta, puterea și darul lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le stăpânește, că eu,neînvățând înțelepciunea cărții, fără numai puțin pentru citirearugăciunilor, așa îți răspund ție; pentru că Dumnezeu grăiește prin gurarobilor Săi, de care lucru - voi fiind înțelepți vă minunați șine lăudați pe noi. Că din început, când a voit Domnul nostru IisusHristos să arate împărățiaSa cea duhovnicească la toată lumea, la propovăduirea aceea n-a ales oameni de bun neam, bogați, filosofi preaînțelepți și cititori iscusiți, ci pescari și vameși simpli și neînvățați. Aceasta a făcut, ca puterea Lui cea neajunsă și înțelepciunea Lui, care pe toată mintea o covârșește, să fie cunoscută întru aceia pe care nevăzut i-a învățat și înțelepții Duhul Sfânt”.

După aceasta a zis voievodul: „Lăsându-ți acea netrebnică multă vorbire, la aceasta să-mi răspunzi: Știi porunca cea împărătească, care vă poruncește vouă, creștinilor, ca, ori să jertfiți zeilor, ori să vă supuneți muncilor; deci spune-mi mie, te vei supune poruncilor împărătești și vei jertfi zeilor, sau te lepezi cu totul?”. Răspuns-a sfântul: „Eu adeseori fiind întrebat și de tribunul Firm, am mărturisit că sunt creștin, și ceea ce am grăit către acela, aceasta o grăiesc și către tine acum: Creștin sunt și nu voi jertfi necuraților diavoli!”. Zis-a voievodul: „Cruță-ți tinerețile tale, fiindcă te văd pe tine că nu ai mai mult de douăzeci și cinci de ani și, încă cinstindu-ți vrednicia de sutaș, n-am voit ca îndată să te muncesc pe tine; dar, de vei petrece mai mult întru această nebunie a ta, mă vei sili pe mine ca, fără voia mea, să te dau la munci cumplite”. Răspuns-a sfântul: „Nu este aceasta nebunie, ei cunoștință bună și lucru plăcut lui Dumnezeu; că nu las eu pe Unul adevăratul Dumnezeu, Ziditorul meu cu a Cărui milostivire sunt păzit până acum”.

Zis-a voievodul: „Cum zici tu că unul este Dumnezeu, când nu de mult ai mărturisit pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeul vostru are Fiu asemenea cu Sine, apoi adevărat este de trebuinjă, ca pe doi dumnezei să mărturisești, pe Unul Dumnezeu Tatăl și pe altul Dumnezeu Fiul! Și de sunt doi dumnezei, apoi pentru ce acum mărturisești numai un singur Dumnezeu? Iată, văd lămurit că tu minți și singur te încurci prin cuvinte nepotrivite!”.

La acestea a răspuns Sfântul Acachie: „Cred și nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit în zilele lui Ponțiu Pilat, că Duhul Sfânt mă va înțelepți și-mi va da mie cuvânt, ca la răspunsul tău să-ți răspund luminat; căci nu este mică această întrebare a ta: pentru ce noi numim doi dumnezei și cinstim numai unul? Deci, îți spun ție: Nu mărturisim numai pe Tatăl și pe Fiul, ci și pe Duhul Sfânt, nedespărțit de Tatăl și de Fiul; deci trei sunt fețele cele în trei numiri, dar una este dumnezeirea lor și puterea. Și zicem că Unul este Dumnezeu, Care are Cuvânt șiDuh Sfânt; că nu se cade ca să fie Dumnezeu fără Cuvânt și fără Duh de viață. Și îți voi mai spune și asemănarea, pe cât voi putea, fiind neînvățat: Iată, împăratul, pe care tu îl numești stăpân, iar eu îl numesc om, se numește Maximian și fiul lui se numește Maxențiu. Deci, doi sunt, dar firea lor cea omenească este una și împărăția lor nedespărțită; deci se cinstește fiul pentru tatăl, iar tatăl pentru fiul se slăvește. Asemenea se cade a socoti și pentru Dumnezeu. Căci, de vreme ce dumnezeiasca ființă a Tatălui, a Cuvântului și a Sfântului Duh este una și aceeași neschimbată; unul este cu adevărat Dumnezeu cel cinstit de noi”.

Zis-a voievodul: „Nu odată te-am sfătuit pe tine, ca să te întorci la lucrul ce-ți este pus înainte; iar tu te sârguiești, prin aceste cuvinte ale tale nefolositoare, să mă depărtezi pe mine de la lucrul ce este de față. Aceasta una îți stă ție înainte: să aduci jertfe zeilor celor părintești, prin care toate se alcătuiesc; iar de nu vei voi, apoi mai mult nu te voi mai răbda pe tine”. Răspuns-a sfântul: „Să nu nădăjduiești că mă vei înfricoșa pe mine cu îngrozirea, căci iată ai trupul meu gata spre primirea rănilor; deci muncește-l precum voiești. Iar mintea și voința duhului meu, nici tu, nici împăratul tău, nici diavolii tăi, cărora te închini, nu vor putea niciodată să o întoarcă șisăo înduplece la păcat”.

Atunci voievodul, mâniindu-se, a poruncit să-l întindă pe sfântul gol, la patru stâlpi în patru părți, și să-l bată șase ostași, fără milă, cu vine crude; mai întâi pe spate, apoi să-l întoarcă pe pântece. Și zicea: „Să vedem dacă îi va ajuta lui Dumnezeul lui”. Și bătut fiind mucenicul mult, și ostașii care-l băteau schimbându-se, pământul s-a roșit cu sângele lui, dar nimic altceva nu grăia pătimitorul, fără numai acestea: „Hristoase, Mântuitorul meu, ajută smeritului robului Tău! Doamne, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!”.

Și văzând voievodul pe mucenic cu totul rănit și sângerat, a zis către dânsul: „Vei jertfi acum zeilor?”. Răspuns-a sfântul: „Nu voi jertfi diavolilor, pentru că am pe Domnul meu Iisus Hristos, Cel ce îmi ajută mie, și acum sunt mai tare în muncă decât cum eram mai înainte; căci până acum așteptarea muncilor îmi tulbura gândurile mele; iar după ce am început a le pătimi pe acestea, m-am întărit cu ajutorul lui Hristos și m-am făcut mai viteaz și mai întărit spre toate muncile cele multe și grele, nădăjduind fără de îndoială spre Dumnezeul meu. Să știi că, pe cât mă muncești pe mine, pe atât îmi faci mie folos; și, pe cât mă rănești pe mine mai cumplit, pe atâta îmi mijlocești mai mare dar de la Dumnezeul meu”.

Deci voievodul umplându-se de mânie, a poruncit să-l bată cu niște scândurele de plumb peste obraz. Și stricându-se fața cea frumoasă a sfântului, voievodul a zis către el: „Jertfește zeilor, ca să te izbăvești din muncile mai grele cețise vor aduce”. Răspuns-a sfântul: „Nu mă îngrijesc de muncile cele ce au să se aducă asupra mea, pe cât nu m-am îngrijit de cele trecute”. Zis-a voievodul: „Cum tu, ostaș fiind și necărturar, răspunzi la judecată cu vorbe frumoase?”. Răspuns-a mucenicul: „Duhul Sfânt dăruiește robilor Săi a grăi cu libertate și a răbda. Căci a zis Mântuitorul nostru către ucenicii Săi: Când veți fi dați la domni și împărați, să nu vă îngrijiți, cum și ce veți grăi; căci se va da vouă în acel ceas, gură și înțelepciune; că nu voi veți grăi, ci Duhul Tatălui vostru Care grăiește întru voi. Zis-a temnicerul Antonin: „Și ce folos îți este ție, ticălosule, de vorba ta cea multă, petrecând întru împotrivire și primind răni? Iar după ce alte munci mai cumplite vor pune pe tine, atunci, nevoind, vei face voia împăratului”. Răspuns-a lui sfântul: „Du-te de la mine și te sfătuiește pe tine singur. Că, de vreme ce nu m-am îngrijit de îngrozirea voievodului și de bătăile ce mi-a dat, apoi oare pe tine te voi asculta?”. Atunci voievodul a poruncit să arunce pe mucenic în temnița din Pirint, cetatea Traciei, în care sfântul a petrecut șapte zile.

Șezând Sfântul Acachie în temniță și veselindu-se întru Domnul său că s-a învrednicit să pătimească pentru El unele ca acelea, a venit la voievodul Vivian o scrisoare de la Flachin, ighemonul Traciei, prin care îi poruncea să meargă la Bizanț, să-l întâmpine pe el acolo și să aducă împreună cu dânsul și pe cei ce îi are legați. Deci voievodul s-a dus acolo și a adus cu dânsul și pe Sfântul Mucenic Acachie cu alți închiși, care erau legați pentru niște pricini oarecare. Și slăbind pe cale, pe de o parte de bătăi, pe de alta de fiarele cele grele, de foame și de sete, de călătoria cea lungă și grabnică; și încă și ostașii cei ce-l duceau fiind nemilostivi, împingându-l și ducându-l cu batjocură și silindu-l ca să alerge mai iute, sfântul nu mai aștepta viața sa, ci aștepta ca degrabă să se sfârșească. Și se ruga de cei ce-l duceau, ca să se stea puțin și să-i dea voie să se roage lui Dumnezeu, dar ostașii nu i-au îngăduit.

Iar după ce a stat undeva să se odihnească, a ridicat sfântul ochii spre cer, începând a se ruga, astfel: „Slavă Ție, Dumnezeule, Cel ce arăți milostivire din îndurarea Ta, celor ce iubesc numele Tău cel sfânt! Slavă Ție Celui ce m-ai chemat pe mine păcătosul la această nevoință! Slavă Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Cel ce știi neputința trupului nostru și mi-ai dăruit răbdare a suferi cu tărie muncile! Văzându-mă acum pe mine, Stăpâne, cuprins de multe rele, încât, precum mi se pare, sufletul singur vrea să se dezlege din legăturile trupești; trimite pe îngerul Tău cel sfânt, ca să-mi ajute în strâmtorările acestea și să mă tămăduiască. Sau binevoiește ca să poruncească muncitorul să mă sfârșească cu orice chip de moarte și așa mai degrabă să vin la Tine, Dumnezeul meu!”.

Așa rugându-se sfântul către Dumnezeu, văzduhul s-a înnorat și a venit un glas spre dânsul din nor, zicându-i: „îmbărbătează-te, Acachie, și te întărește”. Acest glas l-au auzit toți cei ce erau acolo – și ostașii și cei legați și se mirau, zicând: „Oare și norii vorbesc ca oamenii? Când a mai auzit cineva acestea, ce le auzim noi acum?”. Și mulți din cei legați, auzind acel glas, au crezut în Fiul lui Dumnezeu și, căzând la picioarele mucenicului, îl rugau să-i învețe pe dânșii din credința creștinească.

Iar Sfântul Mucenic Acachie, mergând împreună cu ei, le zicea: „Eu nu m-am îndeletnicit în cărți, ci în ostășie; însă sunt crescut în casă preoțească și sunt de neam preoțesc. Și îmi aduc aminte de cele ce auzeam de la preoți, cum că Dumnezeu, vrând să dea mântuire omului celui căzut din Rai și să-l elibereze din iad, a trimis în această lume pe Fiul Său, Cuvântul Cel împreună veșnic. Deci, venind Fiul lui Dumnezeu, a luat trup din Preasfânta Curata Fecioară Maria, cu chipul făcându-Se ca omul; a răbdat Crucea de voie, ca să îndrepteze păcatul neascultării lui Adam prin lemnul Crucii și să-i dăruiască iertare omului celui osândit, plătind singur pentru noi datoria, prin pătimirea Sa cea de bunăvoie. Căci pironindu-se pe Cruce, a rupt zapisul ce era asupra noastră și a dezlegat păcatul; cu moartea sa a călcat moartea, iadul a prădat și toată stăpânirea și putereadiavolului a rușinat-o, făcând-o neputincioasă. Iar după ce a izgonit toată tabăra diavolească și a sfărâmat porțile de aramă și a frânt zăvoarele cele de fier, s-a sculat din morți a treia zi și a dăruit mântuire neamului omenesc, ca să învieze toți și să viețuiască întru toți vecii cei ce vor să fie nesfârșiți; pentru că această lume văzută petrece puțină vreme și nimic este”.

Auzind cei legați acestea și alte cuvinte ale mucenicului, cu osârdie s-au întors la credința creștinească. Iar după ce a venit noaptea, au rămas la un sat ce era aproape și cei legați au văzut la miezul nopții niște tineri îmbrăcați în haine luminoase. Acei tineri erau sfinții îngeri și, ca și cum ar fifostîn rânduiala ostășească, vorbeau cu Sfântul Acachie. Iar cei ce îi vedeau, socoteau că tovarășii și prietenii lui Acachie au venit noaptea, de frica muncitorului, ca să-l cerceteze. Iar după ces-a făcut ziuă, au plecat în cale și, mergând în ziua aceea cu sârguință, au ajuns noaptea în cetatea Bizanțului și i-au închis pe toți într-o casă. Și cei legați au văzut iarăși la miezul nopții niște tineri ca aceia din noaptea trecută vorbind cu Sfântul Acachie. Și vedeau că tinerii aceia luminoși, care se arătaseră, spălau cu apă caldă rănile mucenicului și le sărutau. Și privind aceasta, cei legați ziceau între ei: „Cu adevărat aceasta este vedenie dumnezeiască, pentru că sfinți îngeri, iar nu oameni, au întâmpinat în noaptea trecută pe mucenicul lui Hristos. Și acum au aceeași grijă de dânsul”.

Iar a doua zi, ducându-i pe toți în temniță, voievodul a poruncit străjerului temniței, ca pe Mucenicul Acachie să-l închidă singur în temnița cea mai dinăuntru, legat cu lanțuri de fier și ferecat în obezi, și pe nimeni să nu lase la dânsul, nici să-i dea mâncare și băutură ca, strâmtorându-se de foame, de sete și de greutatea legăturilor, să slăbească și să se supună mai cu înlesnire la voia lor; iar pe ceilalți legați a poruncit să-i închidă în temnița cea mai dinafară.

Iar după ce a sosit noaptea, cei legați s-au învrednicit iarăși de o vedenie minunată; pentru că au văzut strălucind o lumină în temnița cea mai dinăuntru și, uitându-se printr-o ferestruică, au văzut niște bărbați purtători de lumină, care, dezlegând pe sfântul mucenic din legături, îi tămăduiau rănile și îi puneau dinainte hrană minunată, albă ca zăpada, dându-i și băutură. Văzând ei aceasta în toate nopțile, au chemat străjerul acelei temnițe și i-au spus acea vedenie; iar el, privind prin ferestruică, a văzut cu ochii săi aceea lumină și, deodată, deschizând ușile temniței, a intrat înăuntru. Dar n-a văzut și n-a aflat pe nimeni, decât numai pe mucenic singur stând în legături; și s-a mirat și s-a înspăimântat străjerul temniței.

Iar dacă au trecut șapte zile de la ducerea lor în Bizanț, voievodul, șezând la judecată, a pus de fată pe Sfântul Mucenic Acachie și, văzându-l sănătos cu trupul și luminat la fată, s-a mirat; pentru că aștepta să-l vadă foarte slăbit de răni, legături, foame, sete și de osteneala drumului. Și s-a mâniat voievodul asupra ostașilor, părându-i-se că aceia i-au dat odihnă, și a zis către dânșii cu mânie: „Nu v-am poruncit eu vouă, ca pe acest om să-l închideți în temnița cea mai dinăuntru, cu obezi să-l ferecați, cu fiare grele să-l legați peste tot trupul și să nu-i dați hrană și băutură nicidecum? Iar voi l-ați lăsat liber, ca să se odihnească și să se tămăduiască de răni și, iată, acum îl văd sănătos și mai frumos decât cum era mai întâi”. Iar Antonin temnicerul a zis: „Așa mă jur pe puterea ta, o, stăpâne, că toate s-au făcut după poruncile tale. Deoarece de la Pirint până la această cetate a fost adus cu nevoie, legat cu fiare grele, pe care, dacă voiești, poți singur a le cântări, cât sunt de grele. Apoi a fost închis în cea mai strâmtă temniță și nimeni de aici nu i-a dat ceva de trebuință; întreabă pe străjerul temniței și te vei înștiința, dacă nu au fost așa toate, precum ai poruncit”.

Și îndată a poruncit voievodul ca să cheme pe străjerul temniței, căruia i-a zis cu glas groaznic: „Ticălosule, pentru ce n-ai făcut precum ți s-a poruncit și ai lăsat pe legatul acesta de s-a hrănit și s-a tămăduit în odihnă; și iată, acum stă de fată tare cu trupul, ca și cum ar fi venit la război și la luptă?”. Iar Sfântul Acachie a zis: „Tăria și puterea îmi sunt date din cer, de la Iisus Hristos, dătătorul de nevointă, Care m-a tămăduit pe mine de răni și m-a făcut sănătos”. Și a zis voievodul cu mânie către cei ce stăteau de față: „Loviți-l peste gură și sfarâmați-i dinții, ca să nu răspundă neîntrebat”. Și slujitorii au bătut pe mucenic; iar voievodul iarăși a zis către străjerul temniței: „Ce răspunzi tu, ticălosule?”.

Străjerul a răspuns: „Mă jur pe puterea ta, că toate câte mi-ai poruncit le-am făcut, încă și mai multe răutăți i-am adăugat lui, dar alții au fost tămăduitorii și hrănitorii lui, precum știu toți cei ce sunt ținuți în temniță; întreabă pe aceia și dacă vei auzi într-altfel, iată, capul meu este înaintea ta, fă ce vei voi. Căci am văzut niște ostași îmbrăcați luminos, dintre care unii îl dezlegau pe acesta din legături, alții, ștergându-i rănile, i le tămăduiau; iar alții îi puneau dinainte hrană și băutură și vorbeau cu el prietenește. Toți acești legați, care au fost aduși cu el de la Pirint, mi-au spus, că i-au văzut adeseori pe cale, apoi chiar aici în temniță. Dar eu, necrezând cuvintelor lor, am voit să văd singur aceea și am văzut cu ochii mei, precum mi-au spus ei. Iar după aceea am deschis ușa fără de veste și am intrat la el în temnița cea dinăuntru, vrând să întreb cine și de unde sunt și cum au intrat prin ușile încuiate; dar nu am găsit pe nimeni, decât numai pe cel legat, fiind în obezi și în lanțuri și rugându-se către Dumnezeul său sau uneori dormind”. Voievodul a zis străjerului: „Tu, ticălosule, luând aur de la rudeniile lui Acachie, ai lăsat pe aceia la el cu bucate, cu băutură și cu doctorii”.

Și îndată a poruncit să bată tare pe străjer cu vergi de plumb; iar străjerul, fiind bătut, striga zicând: „Te rog, o, stăpâne, cercetează mai întâi cu dinadinsul șiteînștiințează, dacă nu va fi așa precumîțispun, și atunci să mă ucizi”. Zis-a voievodul: „Spune că omul acesta este fermecător și vrăjitor”. Răspuns-a străjerul: „Ceea ce am văzut, aceeaîțispun, iar dacăeleste vrăjitor sau nu, nu știu”. Și astfel, nevinovatul străjer a pătimit o bătaie cumplită ca aceea, pentru mucenicul lui Hristos. Și era numele străjerului aceluia Cachie. Deci, Sfântul Mucenic Acachie, văzând aceea, râdea de nebunia voievodului, deși avea sfărâmată gura și obrazul, care lucru văzându-l voievodul, s-a aprins cu mai multă mânie și a zis către mucenic: „Au tu ai venit să râzi de noi, nădăjduindu-te spre ale tale vrăji?”. Sfântul a răspuns: „Nu așa râd eu, ca și cum m-aș bucura de pierzarea voastră, ci mai ales mă și doare inima de veșnica voastră osândire. Iar voi singuri vă râdeti și vă batjocoriți viata voastră, căci, lăsând pe Dumnezeul cerului, al pământului și al mării, pe Făcătorul tuturor, vă închinați pietrei și lemnului celui neînsuflețit”.

Atunci a poruncit voievodul la zece ostași să-l bată cu bete de stejar pe spate și pe pântece; iar mucenicul se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută mie, robului Tău!”. Și a venit glas de sus, întărindu-l, și îndată cei ce-l băteau au înțepenit și nu puteau mai mult să ridice mâinile lor asupra mucenicului. Iar voievodul, nepricepându-se ce să-i mai facă, s-a gândit să trimită pe mucenic la ighemonul care atunci venise iarăși acolo în Bizanț și i-a scris o scrisoare astfel: „Minunatului și marelui judecător Flachin, ighemonul Traciei, voievodul Vivian îi zice: bucură-te! Pe Acachie, apărătorul necuratei credințe creștinești, pe care Firm, tribunul oștilor Martisiei, l-a trimis la mine de mai mult de douăzeci de zile și care nu voia să se supună poruncilor împărătești, l-am muncit după legea judecății și n-am putut deloc să-l înduplecăm spre împlinirea voii împărătești. Iar de vreme ce stăpânirea ta mai bine pop să-l pedepsești și să-l înfricoșezi, de aceea îți trimit pe acest om la a ta mai mare judecată, cu faptele cele scrise de temnicer despre el”.

Iar ighemonul, pentru că avea femeie creștină care îl îndemna în taină cu rugăminte și cu jurăminte ca, pe creștinii cei aduși la el la judecată, să nu-i muncească mult, ci degrabă să-i dea morții, luând scrisoarea voievodului, a poruncit să pună pe mucenic în temniță, însă fără de legături și fără de pază mare. După cinci zile, ighemonul punând înainte pe mucenic la judecată și poruncind a se citi faptele cele scrise despre el trimise de voievod, s-a mirat de cruzimea aceluia și de tăria mucenicului, și a ocărât pe Vivian pentru aceea; că pe un om ce era ostaș cu dregătoria, l-a muncit atât de lung și atât de cumplit, neomorându-l îndată prin tăiere cu sabia. Deci văzând că nu este deloc cu putință să plece spre păgânătate pe mucenicul lui Hristos, a poruncit să-i taie capul cu sabia, afară din cetatea Bizanțului.

Și pe când ei duceau pe mucenic spre tăiere, el striga către Dumnezeu, zicând: „Cu cât de multe limbi aș fi voit a Te lăuda pe Tine, Hristoase, Dătătorule de viață, Fiul lui Dumnezeu, Care îmi ești atât de bun și milostiv mie, păcătosului, învrednicindu-mă în partea sfinților mucenici”.

Și ajungând la locul cel de tăiere și cerând vreme spre rugăciune, și-a plecat genunchii și se ruga astfel: „Slavă Ție, Dumnezeule, laudă se cuvine măririi Tale celei nemăsurate, că astfel Te-ai preamărit întru noi, cei îngreunați cu păcatele; pentru că, pe cât ne arăți mai multe faceri de bine și pe cât mai mult ne ierți păcatele noastre, pe atât strălucește mai luminat și se preamărește slava milostivirii Tale. Fie binecuvântat numele slavei Tale, Dumnezeule, căci pe mine, care sunt nevrednic facerilor Tale de bine, m-ai învrednicit de atâta cinste, ca să mă numesc mucenic al lui Hristos, și această cinste mi-ai dăruit-o mie, nu pentru oarecare lucruri al mele, ci din însăși bunătatea și iubirea Ta de oameni cea negrăită. Deci, Te binecuvintez pe Tine, Doamne Dumnezeule, Sfântul lui Israel, împreună cu Unul Născut Fiul Tău și cu Sfântul Duh; căci a Ta este slava și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.

Acestea zicându-le, și-a plecat sub sabie capul său și i l-au tăiat. Astfel și-a săvârșit pătimirea sa cea pentru Hristos, Sfântul Mucenic Acachie; iar trupul lui cel sfânt l-au îngropat niște oameni cucernici cu cinste, în locul care se numea Stavrion. Acestea au fost pe timpul Împărăției lui Maximian, iar întru noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, mucenic, viață

Ultimele din categorie