Viața Sfintei Mari Mucenițe Eufimia

Sfânta Mare Muceniță Eufimia s-a născut, a crescut și s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lângă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăției lui Dioclețian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuiește pomenirea ei. Iar acum se pomenește acea minune care s-a făcut de cinstitele ei moaște în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinților Părinți, ce s-a ținut în Calcedon la anul 451, prin care minune s-a dovedit și s-a întărit mărturisirea dreptei credințe. Această minune a fost hotar al Sfinților Părinți, ca să nu treacă spre împărtășirea celor rău credincioși.

Și s-a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei și Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască și pe cea omenească, într-una singură. Și pe mulți din rânduiala duhovnicească și mirenească i-au amăgit cu această rea credință a lor; iar pe bărbații și boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres și aveau mare ajutor de la ei. Iar când s-a ținut în Efes sinodul cel de loc (După cel de al treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu muți ani înainte), iar mai degrabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care preasfințitul Flavian (Pomenirea lui la 18 februarie), patriarhul Constantinopolului și mărturisitorul dreptei credințe, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor și cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres și era primit ca o credință dreaptă, iar credința ortodoxă era lepădată ca o rea credință oarecare. Deci era de trebuință să se adune al patrulea Sinod a toată lumea, al Sfinților Părinți, pentru lepădarea acelui eres și spre întărirea dreptei credințe.

În vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din această viață către Domnul. Iar după el a luat împărăția îmbunătățitul și plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Acești râvnitori ai dreptei credințe, văzând Biserica tulburată de eresuri și feluritele certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului sfinții părinți din toată lumea creștină, ca să cerceteze și să hotărască toate cele pentru dreapta credință. Deci s-au adunat Sfinții Părinți în număr de 630, cu preasfințitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului și cu preasfințitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului și cu trimișii preasfințitului Leon, Papa Romei. Și au fost de față și răi credincioșii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, și ceilalți arhierei de un gând cu ei, și Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, încât mulțimea ereticilor era fără de număr. Și toți împreună cu Sfinții Părinți făceau Sinodul, adunându-se în biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, care este în cetățuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ținea de scaunul mitropoliei Calcedonului și era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. In ea se odihneau și moaștele acestei mari mucenițe, de la care se făceau minunate și preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.

În ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toți anii izvora sânge din cinstitele ei moaște, ca și cum ar fi curs dintr-o rană, și se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură și acoperit de o lespede tot de marmură, având înăuntru moaștele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. În acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o ferestruie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie și se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea și înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o vărguță lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge și îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzând sângele acela, înălța slavă atât lui Dumnezeu, cât și Sfintei Mucenițe Eufimia și se ungea cu el spre binecuvântare și tămăduirea neputințelor lor.

Acel sânge era foarte bine mirositor, ca și cum era amestecat cu un mir de mult preț, însă nici un fel de mir din cele pământești nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârșea cu neasemănare toate aromatele și tămăduia toate bolile. Iar sfânta muceniță izvora din cinstitele ei moaște un sânge mirositor și tămăduitor ca acela, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori și în alte vremi, și mai ales când arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viață îmbunătățită. Se făceau încă și arătări multe, pentru că sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credință: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică și la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii și o chemau în ajutor. Și alergau spre închinare cu credință la dânsa în Calcedon popoare din toate țările și cetățile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinților Părinți celor din toată lumea, împărații au poruncit ca acolo să se săvârșească.

La acel sinod, făcându-se multă neînțelegere și ceartă a dreptcredincioșilor creștini cu ereticii, pentru că rău credincioșii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfințitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalți sfinți părinți, a zis către eretici: „Să scrieți voi într-o carte mărturisirea credinței voastre și vom scrie și noi mărturisirea noastră și amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormânt la preacinstitele moaște ale Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, apoi să ne rugăm sobornicește lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfântă plăcută a sa, să ne descopere care este credința cea dreaptă”. Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toți au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărți: dreptcre-dincioșii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu pecețile lor și descoperind mormântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Și iarăși acoperind mormântul, l-au întărit cu pecete împărătească și cu strajă și s-au rugat trei zile cu postire.

Și sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia și, desfăcând pecetea împărătească, când au deschis mormântul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioși șezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioși zăcând la picioarele ei. Și de mirare era și aceasta, că ea și-a întins mâna sa spre împărat și spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toți s-au umplut de bucurie negrăită și au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de laudă și de mulțumire sfintei mucenițe și închinându-se cu fierbinte dragoste moaștelor ei făcătoare de minuni.

Și îndată toți au propovăduit credința cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu și adeverită prin sfânta și marea muceniță, iar credința ereticilor au dat-o anatemei. Și mulți dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcredincioși, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor și i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfânta Mare Muceniță Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului. Și precum atunci, așa și după aceea, sfânta muceniță n-a încetat a face minuni și a izvorî din cinstitele ei moaște sânge mirositor ca mirul.

Iar după ce au trecut mulți ani, împărăția a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind binecredincios, mai târziu a cam slăbit în credință, îndoindu-se de minunile sfintei și de sângele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrând să se încredințeze și să afle adevărul, a făcut astfel:

Mai înainte cu multă vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei și marii mucenițe, a întărit atât mormântul, cât și fereastra mormântului cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon și, desfăcându-și pecetea sa, a deschis ferestruia. Și îndată a ieșit miros foarte plăcut, încât a umplut biserica, iar sângele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sângele, a curs din cinstitele moaște ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru că nici într-un an n-a curs atât de mult sânge ca în acela, spre înfruntarea puținei credințe a împăratului și spre întărirea credinței fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Căci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii de măgar, oare nu putea ca din moaștele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvorască sânge și mir? Deci împăratul, cunoscând greșeala sa, s-a căit și a câștigat mare credință și evlavie către Sfânta Eufimia.

După aceasta, în timpul împărăției lui Eraclie, a fost, cu îngăduința lui Dumnezeu, mare năvălire a perșilor asupra țării Bitiniei și asupra hotarelor Calcedonului. Și cuprinzând ei toată cetățuia aceea, au pustiit-o, după obiceiul barbar. Apoi, intrând în biserica sfintei marii mucenițe, au luat toate cele ce le-au găsit, dar voind să deschidă mormântul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemișcată, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci perșii, adunând mulțime de lemne și de vreascuri, au împresurat mormântul și, făcând pe dânsul ca un stog, au pus materii arzătoare și le-au dat foc, așteptând să se risipească marmura din acea cumplită ardere.

Dar nici așa n-au sporit ceva, pentru că arzând toată materia aceea, s-a prefăcut în cenușă, dar mormântul sfintei a rămas nevătămat, Dumnezeu făcând pe plăcuta Sa minunată. Iar după plecarea perșilor, împăratul cu patriarhul au ținut sfat pentru moaștele Sfintei și Marii Mucenițe Eufimia și au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temându-se de năvălirea din nou a barbarilor împotriva Calcedonului.

Deci zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare și frumoasă în numele sfintei, după asemănarea celei de la Calcedon, au adus într-însa cu cinste sfintele moaște, împreună cu mormântul cel de piatră, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rânduit să fie lângă dânsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaște. Iar mormântul l-au pus în altar în locul dumnezeieștii mese, și pe el se săvârșea jertfa cea fără de sânge, înăuntru fiind cinstitele moaște ale Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, de la care se săvârșeau minuni, precum în Calcedon, și sângele cel mirositor și dătător de tămăduire ca mirul, izvora la timpul obișnuit.

Deci, trecând mulți ani și schimbându-se mulți împărați, și Sinoadele Sfinților Părinți a toată lumea, al cincilea și al șaselea săvârșindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume și obicei de fiară. Acela mai întâi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gând cu el zicea: „Iată, acestea sunt de care zice proorocul: Ochi au și nu văd, urechi au și nu aud, gură au și nu vorbesc...”. Și i se împotrivea lui Preasfințitul Patriarh Gherman, însă el l-a izgonit cu necinste din scaun și în locul lui a rânduit pe un eretic de un gând cu dânsul. Asemenea i-a izgonit și pe ceilalți arhierei dreptcredincioși, care nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci și împotriva moaștelor sfinților lătra fără de rușine, ca un câine cu neînfrânată limbă, defăimându-le cu totul.

Deci, văzând și auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaște ale Sfintei și Marii Mucenițe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă la arătare ceva rău moaștelor, temându-se de ridicarea și de tulburarea poporului. Deci a aflat ticălosul un meșteșug ca acesta: s-a dus noaptea în ascuns cu cei de un gând ai săi în biserica Sfintei Eufimia și a descoperit mormântul ei, pe care perșii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a slobozit să se atingă mâinile celor răucredincioși de cinstitele moaște ale miresei Sale, pe care le-a păzit neatinse de mâinile necredincioșilor păgâni. Căci perșii greșeau în neștiința lor, iar creștinii cei răucredincioși, știind, îndrăzneau. De aceea le-a îngăduit lor, spre mai mare osândă, ca să necinstească pe acea sfântă.

Deci împăratul Leon, descoperind mormântul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau moaștele nestricate cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormântul cel de piatră niște oase putrede și puturoase, pe care le pregătise înadins și, acoperindu-le iarăși cu lespedea, s-a dus, luând cu sine tâlhărește acele sfinte moaște, pe care le-a pus într-o cameră din palatul împărătesc. Iar surorile împăratului și cu fiicele sale, tăinuin-du-se de el, mergeau la sfintele moaște și le cădeau cu miruri și le aprindeau lumânări, cinstindu-le cu osârdie și închinându-se lor cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înștiințându-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaște și a aruncat-o noaptea în mare.

Iar a doua zi, strângând adunare din cei răucredincioși, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind și defăimând moaștele sfintei marii mucenițe, zicând: „O, oameni nebuni, mergeți și vedeți înșelăciunea cu care vă înșelați, spunând că sunt nestricăcioase și făcătoare de minuni moaștele prealăudatei Eufimia; descoperiți mormântul și vedeți care este adevărul!”. Deci îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormântul și tot poporul a văzut oasele cele putrede și puturoase. Drept aceea ereticii au început a râde și a batjocori pe cei dreptcredincioși, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioșii, minunându-se de un lucru neașteptat ca acela, nu știau ce se întâmplase și s-au umplut de rușine și de jale.

Atunci mulți au socotit că toate minunile sfintei sunt înșelăciuni, și scuipând oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea și mormântul acela de marmură l-au scos afară și biserica lui Dumnezeu au prefăcut-o într-o urâciune a pustiirii, căci au necinstit-o foarte. Și era biserica aceea ca o peșteră oarecare pustie sau ca un ocol de animale; încă și mai rea, pentru că toate spurcăciunile și necurățiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii își făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie și lucrau într-însa meșteșugurile lor. Și, unde mai înainte se auzea glas de cântări dumnezeiești, acum ieșea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală și se auzeau cântece necuviincioase, cuvinte spurcate și ceartă între oameni fără de rânduială.

Și petreceau acei meșteri în acea biserică pustiită, cu femeile și cu copiii lor. Iar în Sfântul Altar, ca într-un loc ascuns, își aveau locul unde își făceau nevoile trupești. Și a răbdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele omenești, care spurcau până într-atât sfințenia Lui, până ce pe cei răi i-a pierdut rău și iarăși a ridicat dreapta credință, curățind și sfințind locul Său, pe care l-a făcut iarăși sălășluire a slavei Sale.

Iar cinstitele moaște ale întru tot lăudatei mucenițe, fiind aruncate în mare, atunci trecea pe acolo o corabie, după rânduiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea „al Sofiei”. Acea corabie avea stăpâni doi frați, Serghie și Sergon. Și văzând ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo vistierie lumească. Deci, dând drumul la pânze, au plecat. Și sosind la portul care se numește „al lui Avid”, au deschis sicriul și văzând moaștele nestricate și cu bună mirosire ale sfintei mucenițe, s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, iar mai ales când s-au adeverit în vedenie de sfințenia acelor moaște. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis o slavă mare deasupra moaștelor și un sfeșnic în care ardeau lumânări și niște bărbați prea luminoși cântând și lăudând pe Dumnezeu.

După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfânt sunt acele moaște. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. In insula aceea se aflau moaștele făcătoare de minuni și izvorâtoare de mir ale Sfintei Mucenițe Glicheria (Pomenirea ei la 13 mai.). Și rămânând ei lângă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfânta Muceniță Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieșind în întâmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, și amândouă s-au îmbrățișat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis către cea care ieșise din corabie: „Bucură-te, mucenița lui Hristos, fericită Eufimia!”. Iar aceasta, de asemenea, i-a răspuns: „Bucură-te, muceniță a lui Hristos, fericită Glicheria!”. Și sărutându-se una cu alta, s-au despărțit - Sfânta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfânta Eufimia s-a întors în corabie.

Această vedenie s-a făcut la amândoi frații și s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înștiințat ale cui sunt moaștele acelea. Deci, rugându-se cu căldură către Sfânta Mare Muceniță Eufimia, au căzut cu osârdie la sfintele ei moaște și le sărutau, plângând de bucurie. Și voiau să ducă acea vistierie fără de preț în patria lor, dar Dumnezeu și sfânta cea plăcută Lui n-au voit așa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pânzele corăbiei și au pornit spre țara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună și o învăluire mare, încât corabia, fiind purtată de valuri, iarăși a venit la aceeași insulă. Și liniștindu-se marea, corăbierii au pornit din nou în călătoria lor.

Dar iarăși, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicându-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Și aceasta s-a întâmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat mucenița lui Hristos, zicându-le: „Pentru ce vă siliți să mă duceți pe mine încoace și încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiți să mă duceți voi!”. Apoi iarăși a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol și aducerea mea aici? Pentru ce mai voiți să mă duceți în părțile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putință. Deci să nu vă mai osteniți cu aceasta, ci să-mi faceți în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa”.

Zicând acestea, sfânta s-a făcut nevăzută, iar acei frați cinstiți, Serghie și Sergon, îndată s-au supus cu osârdie poruncii sfintei și, fiind în port, au ieșit din corabie la uscat. Și ducându-se ei, au spus episcopului insulei de moaștele Sfintei Eufimia, de arătarea și de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta și le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaște, căci și în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, ca să se lepede și să se dea focului sfintele icoane și cinstitele moaște ale sfinților. Din pricina acestei porunci a răucredinciosului împărat, erau ascunse sub obroc și moaștele Sfintei Mucenițe Glicheria, care izvorau mir. Apoi, căutând un loc ales, episcopul a binecuvântat pe Serghie și pe Sergon să zidească o biserică mică pentru mucenița lui Hristos, nu departe de malul mării. Și săvârșindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfințit biserica, iar cinstitele moaște le-a pus în altar, sub pământ, ca să nu afle de ele luptătorii de icoane.

Apoi, săvârșindu-se aceasta, acei doi frați s-au sfătuit și s-au făgăduit către sfânta, zicând: „Sfântă mare și prealăudată Mucenița Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată și nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaște, ci aici îți vom sluji ție până la sfârșitul vieții noastre!”. Făcând ei o făgăduință ca aceasta, și-au vândut toate negu-țătoriile lor ce le aveau în corabie și, lepădându-se de lume, viețuiau în postiri și rugăciuni lângă acea biserică. Și nu după multă vreme, plăcând lui Dumnezeu, s-au mutat la viața cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Mucenițe Eufimia, căreia i-au slujit cu osârdie.

Iar mai înainte de sfârșitul lor, au pus pe mormântul sfintei mucenițe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preț, iar pe piatră au scris: „Noi, Serghie și Sergon, frați de un pântece, înotând cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaște ale Sfintei și prealăudatei Mucenițe Eufimia, care erau purtate de valuri, și le-am pus aici, după porunca ei”.

După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă și voia să mute într-însa moaștele Sfintei Eufimia. Și venind el în acea mică biserică zidită de acei doi frați, a săvârșit rugăciunile de toată noaptea; apoi, dormitând, i s-a arătat sfânta, zicând: „Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gândești, pentru că nu te voi asculta întru aceasta; ci să mergi la sora mea, la Sfânta Muceniță Glicheria, și s-o rogi pe ea, căci o voi ruga și eu, și ea va voi să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă lași ca să mă odihnesc în locul acesta, până ce mă voi întoarce iarăși la locul meu”. Iar episcopul, deșteptându-se din somn, s-a înspăimântat și nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gândea. Deci, ducându-se la Sfânta Muceniță Glicheria, care se păzea în alt loc, și făcând rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa și a pus-o sub țărână. Pentru că așa erau tăinuite moaștele sfinților înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmășuiau împotriva lor. Și deși erau sub țărână, însă cei dreptcredincioși se adunau la ele și săvârșeau prăznuirile lor cu cinste, căci de la acele plăcute ale lui Dumnezeu se dădeau tămăduiri de toate bolile și neputințele.

Iar într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, săvârșindu-se praznicul aceleia în biserica ei, s-a întâmplat unui voievod oarecare, iubitor și râvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea în corăbii pe lângă insula aceea și, ieșind la uscat, a văzut lângă biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Și întrebând el de pricina acelei prăznuiri, i s-a spus că poporul săvârșește praznic pentru moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mânie și pornind cu oaste spre biserică, a risipit poporul, strigând și zicând: „Oare așa vă poruncesc vouă împărații, o, închinătorilor de idoli și slujitorilor de oase moarte?”. Astfel a batjocorit ticălosul pe creștinii cei dreptcredincioși și a risipit acea biserică aproape până la temelie. Iar moaștele sfintei s-au păzit întregi sub țărână, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.

După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăție fiul său Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină și de Insuși Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă și batjocorea pe sfinții plăcuți lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinerețe la toată răutatea și la viața cea spurcată, căci a învățat vrăji și farmece, și sângele omenesc îl vărsa fără cruțare.

Constantin Copronim era mai cumplit decât tatăl său și a ucis mulți bărbați nevinovați și drepți, și a pierdut cu totul rânduiala monahicească din Constantinopol. El a împărățit mult, prin îngăduința dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, și făcând răutăți fără de număr, a murit cu amară moarte. Iar după el a luat împărăția fiul său Leon, care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atât de râvnitor ca tatăl și bunicul lui. Apoi luându-și Leon sfârșitul vieții, a împărățit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, cea numită cu numele păcii, căci ea a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.

Fiul ei fiind încă mic, în anii copilăriei, ea singură ocârmuia bine și cu plăcere dumnezeiască împărăția grecească, îndreptând toate cele răsturnate și risipite de împărații cei luptători de icoane. Deoarece era binecredincioasă și iubitoare de Dumnezeu, ea a întors de la surghiun pe Sfinții Părinți care fuseseră izgoniți pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al șaptelea Sinod a toată lumea, cu Preasfințitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane a fost dat blestemului de Sfinții Părinți.

Atunci și biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că a fost pustiită de Leon Isaurul, s-a reînnoit iarăși de binecredincioasa împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o curețe de spurcăciuni și să-i înnoiască toată risipirea, înfrumusețând-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviințate, cu veșminte sfințite și cu vase de mult preț. Deci după ce biserica a fost sfințită, iarăși se săvârșeau într-însa ca mai înainte slujbele dumnezeiești și mitropolitul Calcedonului petrecea lângă ea.

Iar împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sarguință pentru căutarea moaștelor prealăudatei Mucenițe Eufimia, pentru că din vremea aceea când Leon Isaurul a luat tâlhărește moaștele sfintei și le-a aruncat în mare, s-a răspândit vorba între cei dreptcredincioși de fapta cea rea și tăinuită a împăratului. Deci se povestea că cinstitele moaște s-au aflat într-un loc și se păzesc de credincioși și se îngrijea împărăteasa să afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de știre împărătesei, despre moaștele sfintei mucenițe cele dorite de dânsa, în chipul acesta:

În insula aceea care se numea Lemnos, unde se păzeau moaștele sub țărână, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregă-toria comit și cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moștenire acel loc, pe care cei doi frați pomeniți mai înainte, Serghie și Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, și în care au ascuns cinstitele ei moaște, punând deasupra mormântului o lespede de piatră scrisă.

Acel Anastasie comitul, văzând că biserica prealăudatei mucenițe era risipită, a zidit una nouă pe temelia celei dintâi și a înfrumusețat-o cu cuviincioasă podoabă. Iar după o vreme oarecare i s-a întâmplat de a căzut într-o ispită, pentru niște clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, și a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. Deci s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte și să-și câștige iarăși dregătoria sa.

Și căutând el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decât alții, ca să folosească celor ce au strâmbătate. Iar Anastasie, căutând pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărătești și, căzând la dânsul, i-a spus pricina venirii sale, rugându-l să-i fie mijlocitor și ajutător. Dar mitropolitul se lepăda, zicând: „Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea”. Aceasta zicând-o mitropolitul, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa, iar Anastasie, urmând după dânsul până la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă și a intrat într-însa să se roage.

Și rugându-se el din destul cu plecarea genunchilor, a șezut la un loc, pentru că nu era cântare bisericească într-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rând în acea săptămână, a venit la dânsul și l-a întrebat cine și de unde este. Și i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine și mâhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicând: „A cărui sfânt este biserica aceasta?”. Clericul a răspuns: „Această biserică este a Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, cea prealău-dată”. Auzind Anastasie aceasta, îndată și-a pus cu dragoste mâna dreaptă la piept și a zis: „O, Sfânta mea Eufimia!”. Clericul a zis: „Pentru ce o numești a ta?”. Anastasie i-a răspuns: „Am pe moșia mea în biserică cinstitele ei moaște; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu îndrăzneală”. Clericul a zis: „Cum se poate să fie aceasta? Oare adevărat grăiești? Omule, păzește-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ți vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta, căutând să afle moaștele Sfintei Eufimia, și a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înștiințare despre cinstitele moaște ale mucenitei Sale”. Anastasie a zis: „Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că la mine sunt moaștele prealăudatei Eufimia, care au fost în Calcedon!”.

Aceasta auzind-o clericul, l-a rugat să aștepte puțin la locul acela, iar el, alergând cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie și chemând pe Anastasie, l-a întrebat de moaștele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amănuntul, câte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaște ale Sfintei Eufimia. A spus, așijderea, și ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi frați, care au scos moaștele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus îndată la preasfințitul patriarh Tarasie și i-a spus acestea.

Atunci Preasfințitul Patriarh Tarasie a mers împreună cu mitropolitul la împărat și la maica lui, ducând cu dânșii și pe Anastasie. Iar acela a spus împăratului și maicii sale toate cele ce le știa despre cinstitele moaște ale muceniței lui Hristos și toți s-au bucurat și au mulțumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au dăruit multe daruri și l-au rânduit în cea dintâi dregătorie.

Deci, gătind fără de zăbavă o corabie aleasă, au trimis la insula Lemnos bărbați cinstiți din rânduiala duhovnicească și din palatele împărătești, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă moaștele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergând cu bine, au ajuns la insula aceea. Insă locuitorii de acolo, aflând că dregătorii Constanti-nopolului au venit să ia de la ei moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia, s-au adunat cu mânie, voind să se împotrivească trimișilor împărătești și să nu-i lase să ia din insula lor acea vistierie duhovnicească neprețuită. Și se mâniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vânzător, și se făcea ceartă în popor.

Și abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicând: „O oamenilor, nu vă împotriviți la o voință ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniți pe împărat spre mânie, pentru că mânia împăratului este ca mânia leului”. Și liniștindu-se poporul, au descoperit mormântul sfintei și au scos dinăuntrul pământului cinstitele moaște ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasă, și s-a umplut văzduhul de mirosul lor de bună mireasmă. Deci le-au dus pe ele în corabie cu cântări de psalmi, cu lumânări și cu tămâieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plângând că se lipsește de o bogăție așa de scumpă ca aceea; și a stat pe malul mării, petrecându-le cu ochii, până ce corabia nu s-a mai văzut.

Și ajungând corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul și maica împăratului și cu preasfințitul patriarh au ieșit întru întâmpinarea cinstitelor moaște ale muceniței lui Hristos și le-au primit cu bucurie, veselindu-se și prăznuind. Apoi le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, și le-au pus în același mormânt de piatră, precum fuseseră mai întâi. Astfel Sfânta și Marea Muceniță Eufimia cea prealăudata și-a luat cinstitul său loc de mai înainte în Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslăvit întru sfinții Săi, Se slăvea întru minunile ei. Căruia și de la noi să-I fie cinste și slavă, acum și de-a pururea și în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: sfânta, muceniță, credinţa, chin

Ultimele din categorie