Viaţa Sfintei Mucenițe Perpetua

11 Ianuarie 2013 Vieţile Sfinţilor
 

   Actul martiric al sfintelor Perpetua şi Felicitas, care au pătimit pentru Hristos împreună cu alţi patru tineri creştini în timpul împăratului Septimiu Sever, este unul dintre cele mai complete şi preţioase dintre actele martirice pe care ni le-a transmis Antichitatea creştină, în forma lor originală, în limba latină, redactate de un martor ocular - după istorisirea autentică lăsată de Sfânta Perpetua şi după viziunea martirului Saturus, care a pătimit împreună cu ea. Se pare că Tertulian este cel care a construit începutul şi finalul descrierii actului martiric (la începutul anului 203 lua amploare în Cartagina - Africa - mişcarea fanaticilor contra creştinilor, după ce împăratul Septimius Severus dăduse un edict pentru interzicerea prozelitismului creştin).

    A fost deci arestată Vibia Perpetua, matroană romană, de 22 de ani, instruită şi bine educată, căci în afară de limba latină vorbea şi scria greceşte, care aparţinea unei familii înstărite, din oraşul Thuburbo Minus - azi Tebourba -, situat la peste 40 de km de Cartagina, căsătorită, având un copil mic pe care îl alăpta, având tată un păgân fanatic şi mamă pe jumătate creştină şi doi fraţi, unul catehumen, şi altul, copilandru, care murise din cauza unui cancer al feţei. În momentul arestării era simplă catehumenă, adică nu primise încă botezul creştin.

    Odată cu ea au fost arestaţi doi tineri de condiţie liberă, dar modestă, Saturnius şi Secundulus, Felicitas, sclava Sfintei Perpetua, şi slavul Revocatus, toţi catehumeni. Mai târziu s-a prezentat de la sine autorităţilor şi Saturus, catehetul lor; deci erau două creştine şi patru creştini. Numele martirelor Perpetua şi Felicitas şi ale martirilor care au pătimit împreună cu ele ni s-au păstrat şi din inscripţia de pe piatra lor funerară, descoperită în 1907 de arheologul francez Delattre, în Basilica majorum, ridicată pe mormintele lor.

    Autorităţile municipale din Thuburbo, voind să se descarce de orice răspundere, au trimis cele două tinere femei şi pe cei patru tineri la Cartagina, unde au fost închişi într-o temniţă întunecoasă şi oribilă, probabil lângă palatul proconsulului, pe coasta colinei Bârsa. Comunitatea creştină din Cartagina, prin diaconii Tertius şi Pomponius, le-a venit imediat în ajutor, obţinând pe bani de la conducătorul închisorii o ameliorare a situaţiei creştinilor închişi. Astfel, Perpetuă a putut primi pe tatăl ei care, în zadar, a încercat s-o înduplece să se lepede de creştinism, pe mama şi pe fratele ei, copilul pentru a-l alăpta, rudele şi prietenii, încât, putind alăpta copilul, i s-a părut închisoarea "ca un palat". De la arestare şi pe tot parcursul martiriului, Perpetua este stăpânită de credinţa puternică în Iisus Hristos, Care, cum credea ea, va suferi împreună cu ea şi cu ceilalţi martiri, şi de dorinţa neclintită de a deveni martiră, luptându-se în sine cu dragostea de mamă, faţă de copilul pe care îl alăpta şi de părinţii ei, care nu înţelegeau noua credinţă creştină şi nu se bucurau de martiriul ei.

    Perpetua şi cei dimpreună cu ea puteau primi în închisoare pe tatăl, mama şi fratele ei, rudele, prietenii şi cunoscuţii.

    În prima viziune pe care a avut-o la închisoare, Perpetua s-a luptat cu diavolul, înfăţişat ei sub chipul unui balaur, pe care l-a învins şi a intrat biruitoare în paradis. Acolo a văzut şezând pe un scaun un bărbat înalt, cu părul alb, în haină de păstor, ce i-a dat împărtăşanie.

    După câteva zile, Perpetua şi cei dimpreună cu ea au fost duşi în forul din Cartagina, spre a fi judecaţi de procuratorul Hilarianus. Cu toţii au refuzat să abjure credinţa creştină, spre marea indignare şi iritare a păgânilor. Perpetua n-a cedat nici rugăminţilor pline de lacrimile tatălui său. La sfârşitul interogatoriului, procuratorul Hilarianus le-a dat pedeapsa capitală: condamnare la moarte , fiind daţi fiarelor sălbatice în ziua de naştere a cezarului, (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de şapte martie anul 203.

    În aşteptarea pedepsei, martirii sunt duşi din nou în carceră. Perpetua are acum două noi viziuni. Într-una îi apare fratele ei, Dinocrate, mort de copil, care i s-a arătat acum lângă un bazin cu apă din care putea bea spre a se răcori, vesel şi vindecat de boală. În altă viziune s-a luptat cu un egiptean urât la înfăţişare, care preînchipuie diavolul, pe care ea l-a biruit, zdrobindu-i capul cu călcâiul.

    Catehetul Saturus a avut şi el o viziune. Se făcea că martirii au fost duşi de patru îngeri în paradis, unde au găsit pe alţi martiri: Jocundus, Saturnius, Artaxius, care au fost arşi de vii în prigoană, şi pe Ţuintus, care a murit în închisoare. Au întâlnit pe episcopul Optatus şi pe preotul Aspasius, care erau certaţi între ei şi stăteau despărţiţi şi trişti, iar martirii i-au rugat să se ierte unul pe altul şi să se împace.

    Dintre martiri, Secundulus a murit mai înainte în închisoare. Felicitas, sclava Perpetuei, fiind însărcinată, a născut în luna a opta, în condiţii foarte grele, o fetiţă, pe care a luat-o s-o crească o soră creştină. Astfel, a putut să sufere şi ea martiriul împreună cu ceilalţi, căci justiţia romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată.

    În ajunul pătimirii, pe când martirii luau ultima cină, numită agapă (masa dragostei), s-au strâns paginii, curioşi să-i privească. Dar catehetul Saturus i-a mustrat, zicându-le: "Nu vă este de ajuns ziua de mâine? Azi prieteni, mâine duşmani! Întipăriţi-vă bine în minte, însă, feţele noastre ca să ne recunoaşteţi în ziua aceea, ziua judecăţii". Auzind acestea, paginii s-au retras înfricoşaţi, iar mulţi au crezut în Hristos.

    A doua zi, martirii, două femei şi trei tineri, au suferit pătimirea pentru Hristos în amfiteatrul din Cartagina, înţesat de lume.

    În timpul pătimirii, Saturninus şi Revocatus au fost atacaţi de un leopard şi de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua şi Felicitas, de o vacă sălbatică. Un oarecare catehumen, cu numele Rusticus, a încurajat-o continuu pe Perpetua. Saturus, fiind grav rănit de un leopard care-i făcuse o muşcătură mare din care curgea din abundenţă sângele şi păgânii în delir strigând: "Mântuit, spălat; mântuit, spălat", ca unul care primise botezul sângelui, a cerut soldatului Pudens să-şi scoată inelul din deget şi, înmuindu-l în sângele rănii sale, i l-a dat "ca semn (al iubirii) şi ca amintire a sângelui său". După atacul fiarelor, martirii au fost duşi în mijlocul amfiteatrului, unde li s-au tăiat capetele. Perpetua, văzând ezitarea gladiatorului, i-a dus singură la gât mâna lui tremurătoare.

    Pe mormintele celor cinci martiri, s-a ridicat mai târziu în Cartagina o mare basilică, Basilica majorum.

Citește alte articole despre: sfânt, mucenic, credinţa, minune, idol

Ultimele din categorie