Viaţa Sfintei Muceniţe Xenia

20 Decembrie 2012 Vieţile Sfinţilor
 

Vieţile şi laudele sfinţilor se aseamănă cu lumina stelelor; căci precum stelele sunt întărite cu aşezarea pe cer şi toată partea cea de sub ceruri o luminează, încât acelea care se văd de indieni, nu se ascund nici de sciţi, apoi pământul şi marea le luminează şi îndreptează corăbiile ce plutesc, ale cărora nume deşi nu le ştim, pentru mulţimea lor, totuşi de luminoasa lor podoabă ne minunăm; astfel este şi cu lumânarea sfinţilor.

Deşi sunt închise moaştele lor în morminte, însă puterile lor, în partea cea de sub cer, nefiind împrejur mărginite cu hotarele pământeşti, ne minunăm de viaţa acelora şi de slava cu care preamăreşte Dumnezeu pe plăcuţii Lui, precum a preamărit şi pe această plăcută a Sa, Cuvioasa Xenia, a cărei viaţă minunată, spre lumânarea şi chipul celor ce voiesc să slujească cu dragoste lui Dumnezeu, prin scrisoare, s-a dat neamului celui mai de pe urmă de către cei vechi, într-acest chip.

A fost în Roma cea veche un bărbat slăvit şi vestit, unul din cei mai mari senatori, care era creştin dreptcredincios şi avea numai o fiică, pe care o păzea că pe lumina ochilor, anume Eusebia; acesteia sosindu-i vârsta de nuntă, un boier asemenea cu cinstea de senator, a poftit pe părinţii Eusebiei ca să-i dea pe fiica lor spre însoţire fiului său. Părinţii sfătuindu-se, au logodit pe Eusebia cu acel tânăr de bun neam, care era asemenea cu cinstea şi cu bogăţia, şi au hotărât ziua în care avea să se săvârşească legiuita nuntă; iar fecioară, fiind plină de dumnezeiasca dragoste, dorea ca Mirelui Celui nestricăcios, Care este mai frumos cu podoabă decât fiii omeneşti, lui Hristos Domnul, să se facă mireasă, prin veşnica sa feciorie; acea dorire a să o tăinuia înaintea părinţilor, pentru că ştia, că de i-ar fi cunoscut gândul ei, apoi nici c-ar fi voit această să audă, cu totul ar fi oprit-o, cu dragostea amăgind-o, şi cu porunca silind-o spre însoţire; de vreme ce având pe aceea singură fiică moştenitoare a tuturor bogăţiilor lor, doreau să se mângâie de a ei însoţire şi de fii. Fericită Eusebia avea două roabe credincioase ale ei, care din copilărie crescuseră cu dânsa şi care slujeau ei cu toată osârdia şi dragostea. Deci, luându-le pe ele deosebi, le-a zis: "Voiesc să vă spun un lucru tăinuit, dar mai întâi vă jur pe Domnul Dumnezeu, să nu spuneţi nimănui cele ce veţi auzi de la mine, pentru că scopul şi dorirea inimii mele voiesc să v-o descopăr; deci, păziţi ca nimeni din cei dimprejur să nu ştie taina mea, şi voi mai bine să vă învoiţi cu mine, ca şi voi să vă mântuiţi sufletele voastre şi să ajutaţi ticăloşiei mele".

Iar roabele i-au zis: "Toate câte vei porunci nouă, stăpâna noastră, le vom face, mai ales că şi sufletelor noastre are să le fie de folos înţelegerea ta; deci, gata suntem, ca mai bine să murim pentru tine, decât să spunem cuiva ceva, despre cele ce ai să ne grăieşti". Iar fecioara le-a zis: "Ştiţi că părinţii mei vor să mă mărite, iar mie nici prin minte nu mi-a venit cândva să cuget aceea, adică să mă gândesc la nuntă, şi foarte greu îmi este lucrul acesta pe care părinţii mei s-au sfătuit să-l facă; pentru că este viaţa aceasta numai umbră, fum şi vis. Deci să mă ascultaţi pe mine, să luăm de obşte viaţă curată, şi de va fi voia Domnului cu scopul meu, şi voi de vă veţi uni cu sfatul meu şi veţi păzi cele ce vă spun, apoi ce se va cădea nouă să facem, vom chibzui; dar să mă credeţi că de ar şti despre aceasta părinţii mei şi ar voi ca cu silă să mă îndemne la nuntă, apoi chiar de m-ar da focului, sabiei sau fiarelor, nicidecum nu vor putea să mă întoarcă de la scopul meu, ajutându-mi Dumnezeu".

Auzind acestea, amândouă roabele au zis: "Voia Domnului să fie, căci şi noi ne învoim cu scopul tău; şi mai bine dorim ca şi tine, stăpâna noastră, să murim cu tine decât să te vădim". Unele ca acestea auzind fericită Eusebia de la slujnicele sale, a preamărit pe Dumnezeu; şi având cele trei fecioare dragoste întocmai către Hristos, gândeau în toate zilele cum ar face, ca dorirea lor să poată ajunge întru săvârşire; deci se rugau lui Dumnezeu să le dea sfat bun.

Iar din ziua aceea în care s-a dat pe sine întru dragostea Domnului, Eusebia sfătuindu-se la viaţă curată pe ascuns de părinţi, prin mijlocirea celor două roabe ale sale, împărţea la cei ce aveau trebuinţă, aurul, argintul şi toate lucrurile cele ce erau de preţ. Încă au mai împărţit acele roabe şi simbriile lor pe care le aveau, pregătindu-se pentru sărăcie, pentru dragostea lui Hristos; apropiindu-se ziua nunţii, fericită Eusebia sfătuindu-se cu roabele sale, şi-a schimbat noaptea îmbrăcămintea din chipul cel femeiesc în cel bărbătesc şi luând nişte aur pentru trebuinţă, a ieşit din casă, neştiind nimeni, întâmplându-se uşile deschise.

Şi însemnându-se cu semnul Crucii, a zis către Hristos Dumnezeu: "Tu fii cu noi, Fiul lui Dumnezeu, şi arată-ne calea în care vom merge, căci pentru dragostea Ta lăsăm casa şi pe toate din ea, şi voim mai bine să ne înstrăinăm şi în necazuri să vieţuim, pe Tine dorindu-Te şi pe Tine căutându-Te". Astfel ieşind din casă, s-a rugat cu lacrimi, plângând şi bucurându-se; apoi Sfânta Eusebia zicea pe cale către roabele sale: "Voi de acum să-mi fiţi surori şi eu mai vârtos voi sluji vouă în toate zilele vieţii mele, dar, o! stăpânele mele, să defăimăm toate pentru Dumnezeu, şi să nu căutăm nimic pe pământ, decât numai să mântuim sufletele noastre; să fugim de grijile cele deşarte ale vieţii şi vătămătoare de suflet, şi să credem Domnului, care a zis: Toţi cei ce-şi vor lăsa pentru numele Meu, tată, mamă, casă, sau ţarini, vor lua însutit şi vor moşteni viaţa cea veşnică. Astfel, surorile mele, să ne mântuim sufletele noastre".

Despre acestea grăind sfânta către dânsele, s-au dus la mare şi găsind o corabie care avea să plece spre hotarele Alexandriei, au dat chiria şi s-au aşezat într-însa, apoi, fiind şi vântul prielnic, în puţine zile au ajuns la Alexandria; iar de acolo plecând, s-au dus într-o insulă Coş de la Halicarnas, cetatea Cariei, fiind departe la cincisprezece mii de paşi; căci alergau pretutindeni, voind să afle un loc necunoscut, că nu cândva să fie găsite de părinţi. Deci, petrecând în aceea insulă mai fără frică, şi-au schimbat chipul cel bărbătesc în femeiesc şi găsind o casă mică într-un loc deosebit, vieţuiau acolo, mulţumind lui Dumnezeu, Căruia se rugau de-a pururea să le trimită un om duhovnicesc, care ar putea să le îmbrace în rânduiala monahicească şi să aibă grijă de sufletele lor.

Sfânta Eusebia sfătuia pe prietenele sale, zicându-le: "Mă rog vouă, surorile mele, pentru Domnul să păzim taina noastră, adică să nu spunem nimănui patria noastră şi scopul pentru care am plecat din casa părintească, şi care îmi este numele meu, că nu cumva, după nume şi după patria mea, de unde am plecat, cercetând părinţii mei să afle. Deci, vă jur pe Dumnezeu, ca toate acelea să le păziţi până la sfârşitul vieţii mele şi să nu spuneţi nimănui nimic despre cele ce s-au făcut şi se vor face de noi. Şi de va întreba cineva de numele meu, să spuneţi că mă numesc Xenia, care se tâlcuieşte "străină"; că acum, precum mă vedeţi, mă înstrăinez, lăsându-mi casa şi părinţii, pentru Dumnezeu; şi de acum înainte, nici voi să nu mă mai numiţi Eusebia, ci Xenia, deoarece nu am aici cetate stătătoare, ci înstrăinându-mă cu voi împreună, în viaţa aceasta, caut pe cea viitoare".

Sfânta zicând acestea către roabele sale, ele au făgăduit să păzească toate cele poruncite lor, şi de atunci sfânta, mireasa lui Hristos, era numită Xenia, în loc de Eusebia. Odată plecându-şi genunchii împreună cu surorile, au început a plânge şi a grăi: "Dumnezeule, fă cu noi, străinele şi săracele, mila Ta cea mare, precum ai făcut cu toţi sfinţii Tăi, şi ne trimite, Stăpâne, un om plăcut Ţie, prin care am putea să ne mântuim şi noi, smeritele".

Pe când se rugau astfel, Sfânta Xenia cu surorile, ieşind din casă în care locuiau, văzură un bătrân cinstit, cărunt la păr, venind de la ţărm, îmbrăcat monahiceşte, a cărui faţă era ca un înger, şi alergând la dânsul sfânta fecioară a căzut la picioarele lui, plângând şi zicând: "Omule al lui Dumnezeu, să nu treci cu vederea cele înstrăinate în ţara îndepărtată, să nu te întorci de către nevoiaşele cele sărace, nici să te îngreţoşezi de rugămintele păcătoaselor; ci te aseamănă Sfântului Apostol Pavel şi ne fii nouă povăţuitor şi învăţător, precum acela a fost Sfintei Tecla; adu-ţi aminte de răsplătirea drepţilor, gătită de la Dumnezeu, şi mă mântuieşte împreună cu aceste două surori".

Auzind acestea slujitorul lui Dumnezeu, s-a pornit pe lacrimi şi a zis către dânsa: "Ce voieşti să vă fac?" Ea a răspuns: "Să ne fii părinte şi învăţător după Dumnezeu şi să ne arăţi unde am putea să ne mântuim; pentru că suntem străine şi nu ştim unde să ne ducem, că ne ruşinăm a ne arăta la oameni". Iar el a zis către dânsele: "De unde sunteţi şi care este pricina, de sunteţi aşa singure?" Sfânta răspunse: "Suntem din ţara îndepărtată, robule al lui Hristos, şi ne-am sfătuit ca să plecăm împreună din patria noastră şi să venim în aceste locuri; apoi ne-am rugat lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, să ne trimită un om, prin care am putea să ne mântuim şi acum Dumnezeu ne-a arătat pe cuvioşia ta, care poţi să miluieşti neputinţele noastre".

Sfântul bătrân a grăit: "Credeţi-mă surorilor, că şi eu sunt străin aici, precum mă vedeţi, vin de la Sfintele Locuri, unde m-am închinat, şi mă întorc în patria mea". Roaba lui Hristos îi zicea: "Din ce parte eşti, cuvioşia ta, stăpânul meu?" El a răspuns: "Eu sunt din părţile Cariei, din cetatea Milasa". Mireasa lui Hristos i-a zis iarăşi: "Rogu-mă sfinţiei tale, să ne spui vrednicia ta, că mi se pare că eşti episcop?" Bătrânul zise către dânsa: "Iartă-mă soră, sunt un om păcătos şi nevrednic de chipul monahicesc, dar cu mila lui Dumnezeu sunt prezbiter şi egumen al unei mici adunări de fraţi, în mănăstirea Sfântului şi preaslăvitului Apostol Andrei, iar numele meu este Pavel".

Auzind acestea roaba lui Hristos, a lăudat pe Dumnezeu, zicând: "Slavă Ţie, Dumnezeule, că m-ai ascultat pe mine săraca şi mi-ai trimis om, să mă mântuiască, împreună cu aceste două surori, precum ai trimis Sfintei Tecla pe Sfântul Pavel." Apoi a zis către bătrân: "Rogu-mă ţie, robule al lui Dumnezeu, să nu ne treci cu vederea pe noi străinele, ci fii părintele nostru după Dumnezeu". Grăit-a lor fericitul Pavel: "V-am spus că şi eu sunt străin şi nu ştiu ce bine să vă fac aici, dar de voiţi să mergeţi în cetate, apoi nădăjduiesc că Domnul va face milă cu voi şi mă voi îngriji de voi după puterea mea". Fecioarele căzând la bătrân, cu lacrimi au zis: "Aşa, robul lui Dumnezeu, ia-ne cu tine şi vom merge oriunde ne vei porunci, numai să faci milă cu noi străinele şi să ne fii povăţuitor spre viaţa cea veşnică".

Luând cu sine robul lui Dumnezeu pe acele sfinte fecioare, au venit în cetatea Milasa, şi au găsit acolo nişte case la loc liniştit şi aproape de biserică, pe care Sfânta fecioară Xenia, cumpărându-le cu aurul ce luase de acasă, a zidit o biserică nu mare, în numele Sfântului şi marelui Mucenic Ştefan, şi în scurtă vreme a aşezat şi o mănăstire mică de fecioare, făcându-le mirese ale lui Hristos.

Acolo se îngrijea de dânsele Sfântul Pavel egumenul, de ale cărui mâini a fost tunsă Xenia, împreună cu amândouă roabele sale, în rânduiala monahicească. Şi nimeni n-a cunoscut, până la sfârşitul ei, de unde era acea fecioară, nici pentru care pricină a plecat din patria sa, şi care este adevăratul ei nume, pentru că se numea Xenia, adică străină. Iar Cuviosul Pavel spunea celor ce-l întrebau despre acele fecioare: le-am luat din insula Coş şi le-am adus aici. Deci, toţi le socoteau că sunt de acolo, de aceea şi mănăstirea se numea "Cos", după numele insulei aceleia.

Dar nu după multă vreme a adormit întru Domnul, Chiril, episcopul acelei cetăţi şi a fost ales la pe scaun în locul lui, Cuviosul Pavel, egumenul mănăstirii Sfântul Andrei. Acela primind vrednicia de episcop, şi mergând în mănăstirea de fecioare a sfinţit pe Xenia diaconiţă, ca pe una ce era cu adevărat vrednică de aceasta. Căci în trup fiind, avea viaţă îngerească, şi cu toate că era crescută întru multe dulceţi şi desfătări, fiind fiică de senator, însă la atât de aspră viaţă s-a deprins, încât pe o cale nouă, neobişnuită, se vedea că se suie spre pustniceasca desăvârşire.

De înfrânarea ei se temeau diavolii şi de postul şi nevoinţa ei biruindu-se, nu îndrăzneau nici a se apropia de dânsa: pentru că mânca uneori a doua zi, alteori a treia zi, iar de multe ori şi toată săptămâna petrecea fără hrană. Şi când era să primească hrană, nici verdeţuri nu mânca, nici linte, nici vin, nici untdelemn, nici poame de grădină, nici orice alte mâncări de cele bune, afară numai de puţină pâine, udată cu lacrimile sale. Şi luând din cădelniţă cenuşă, îşi presăra pâinea sa; aceasta o făcea în tot timpul vieţii sale, împlinind cuvântul prorocesc: Cenuşă cu pâine am mâncat şi băutura mea cu plângere am amestecat. Şi se sârguia în tot timpul ca să-şi tăinuiască înfrânarea aceasta chiar de surorile sale; numai acele două roabe ale ei împreună vieţuitoare o priveau în taină ce face, şi singure urmau vieţii ei celei îmbunătăţite.

Atâta râvnă era într-însa, încât de cu seară, până în timpul cântării Utreniei, sta toată noaptea, ridicându-şi mâinile în sus, rugându-se, şi aşa în toate serile era văzută de surori în taină, iar uneori plecându-şi genunchii de cu seară, până la timpul cântării Utreniei, şi până dimineaţa se ruga, cu multe lacrimi, şi astfel întotdeauna slujea Domnului, iar aceasta o făcea cu smerenie, încât mai jos decât toţi se socotea pe dânsa. Dar cine va putea spune celelalte fapte bune ale ei? Ce fel de cuvinte vor fi de ajuns, să spună toate isprăvile ei? Ce vom zice de blândeţea ei? Pentru că nu a fost văzută mâniindu-se cândva, nici a întinat viaţa ei vreo deşartă slavă şi îngâmfare. Faţa ei era smerită, cu mintea înţeleaptă, căutătura neîmpodobită, trupul chinuit cu pustniceştile osteneli şi inima ei paşnică, nici o tulburare având.

Apoi ce bunătăţi nu erau într-însa? Priveghere de-a pururea, înfrânare mare, smerenie nespusă şi dragoste nemăsurată; pe cei din nevoi ajuta, cu cei ce pătimeau, împreună pătimea, spre păcătoşi se milostivea, iar pe cei rătăciţi îi povăţuia la calea pocăinţei. Despre hainele ei nici nu se poate grăi, pentru că purta nişte zdrenţe şi chiar de aceea se socotea pe dânsa că este nevrednică. Şi toată viaţa ei era întru umilinţă şi întru vărsarea lacrimilor celor neîncetate; şi mai degrab puteai să vezi izvoarele apelor în vreme de arşiţă secând, decât ochii ei încetând de lacrimi, care, de-a pururea, spre iubitul mirele său Hristos izvorau ca pâraie de lacrimi; dorind ca să-L vadă pe El faţă către faţă şi cu David grăia: Când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu, feţei preadulcelui Mirelui meu, făcutu-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea.

Iar când s-a apropiat fericitei Xenia, pururea pomenită şi nevinovată mireasă a lui Hristos, vremea ducerii ei din vremelnica viaţă, a sosit pomenirea Sfântului Efrem, care a fost altădată în cetatea aceea episcop; şi a mers fericitul episcop Pavel cu tot clerul său în satul care se numeşte Levchin, pentru că acolo era biserica Sfântului episcop Efrem, şi într-însa erau cinstitele lui moaşte.

În acest timp Cuvioasa Xenia, chemând pe toate surorile sale în biserica mănăstirii, a început a grăi către dânsele: "Stăpânele mele şi surori, ştiu câta dragoste mi-aţi arătat, cum aţi suferit şi mi-aţi ajutat mie, străinei; şi acum mă rog vouă, să arătaţi dragostea voastră şi să mă pomeniţi pe mine săraca, păcătoasa şi străina, întru rugăciunile voastre, milostiv făcând mie pe Dumnezeu, ca să nu mă împiedice păcatele mele, ci cu rugăciunile voastre să trec la Hristosul meu, că iată acum sfârşitul meu s-a apropiat şi în durere îmi este sufletul şi în necaz foarte; căci nepregătită am să ies din trupul meu. Iar părintelui nostru, episcopul Pavel, nefiind aici, voiesc să-i spuneţi în locul meu când va veni, că aşa a zis săraca Xenia: "Pentru Dumnezeu, cinstite părinte, pomeneşte străinătatea mea; că tu m-ai povăţuit şi m-ai adus în viaţa aceasta; deci roagă-te pentru mine, ca să nu mă ruşineze Domnul întru a mea nădejde".

Acestea auzindu-le toate surorile, au început a plânge şi a zice: "Stăpâna noastră şi povăţuitoarea sufletelor noastre, cum ne laşi pe noi în sărăcie şi în nevoi? Cine ne va povăţui de acum pe calea vieţii? Cine ne va învăţa sau cine se va mai ruga pentru lenevirea noastră? Nu, stăpâna, într-o vreme ca aceasta să nu ne laşi pe noi; adu-ţi aminte că tu singură ne-ai adunat pe noi în această ogradă a ta, îngrijeşte-te de sufletele noastre, stăpâna, şi te roagă lui Dumnezeu, ca să-ţi prelungească viaţa încă o bucată de vreme pentru noi săracele, ca să ne povăţuieşti la mântuire".

Apoi au început şi cele două roabe a cădea la picioarele ei şi cu amar a zice: "Ne laşi acum pe noi, stăpâna noastră, fără noi te duci de aici? Dar, ce vom face noi? Ce vom lucra într-o ţară străină noi, nemernicele? O! vai de noi săracele, nevoiaşele şi străinele, că n-am avut grijă de noi şi pentru aceasta vrei să ne laşi pe noi singure, doamna noastră? Adu-ţi aminte de necazurile pe care le-am îndurat cu tine, adu-ţi aminte de străinătatea noastră şi a ta, întru care părtaşe ţi-am fost ţie; adu-ţi aminte că întru toate cu osârdie ţi-am slujit, adu-ţi aminte şi te roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne ia şi pe noi cu tine, stăpâna noastră".

Deci, făcându-se multă tânguire, a început şi însăşi Cuvioasa Xenia, plângând a zice: "Ştiţi, surorile mele, că mai înainte de timp striga Apostolul Petru, zicând: Nu va zăbovi Domnul nostru făgăduinţa, precum unii o socotesc zăbovire; ci îndelung rabdă spre noi, nevrând ca să piară cineva, ca toţi să vină la pocăinţă. Şi va veni ziua Domnului ca un fur! Deci, acestea ştiindu-le, surorile mele, să nu ne lenevim într-aceasta puţină vreme, ci să ne trezim, să aprindem candelele noastre, să luăm untdelemn în vasele noastre, să ne pregătim a ieşi întru întâmpinarea Mirelui, de vreme ce nu ştim în ce ceas ne va chema pe noi Domnul, că iată secerişul a sosit şi lucrătorii sunt gata şi numai porunca Stăpânului o aşteaptă".

Aceasta grăindu-le sfânta, şi toate plângând şi căzând la picioarele ei, cuvioasa ridicându-şi mâinile ei spre cer, cu multe lacrimi s-a rugat, zicând aşa: "Dumnezeule, cel ce ai acoperit până astăzi străinătatea mea, ascultă-mă pe mine săraca şi păcătoasa roaba Ta, fii milostiv roabelor Tale acestea, surorile mele, fereşte-le şi păzeşte-le de toate meşteşugurile diavoleşti, spre slava şi lauda sfântului Tău nume. Rogu-mă Ţie, Dumnezeul meu, adu-Ţi aminte de aceste două surori ale mele, care împreună cu mine s-au înstrăinat pentru dragostea Ta şi precum în această viaţă vremelnică nu s-au despărţit de mine, aşa şi întru Împărăţia Ta, nu ne despărţi pe noi, ci împreună ne învredniceşte în cămara Ta".

Astfel rugându-se, a poftit pe toate surorile să iasă o vreme, şi s-o lase pe ea singură să se liniştească puţin. Deci, ieşind toate din biserică, s-a închis singură ea, iar cele două roabe ale ei stând înaintea uşii, priveau înăuntru pe ascuns şi o vedeau cum plecându-şi la pământ genunchii săi, se ruga; apoi în chipul Crucii, cu faţa la pământ, a făcut rugăciune, şi stând ea astfel multă vreme, îndată a strălucit o lumină în biserică, ca un fulger la vedere, şi bună mireasmă a început a ieşi din biserică, iar ele intrând degrabă înăuntru şi voind să o ridice de la pământ, au aflat-o adormită întru Domnul, în 24 zile ale lunii ianuarie, într-o zi de sâmbăta, şi în ceasul al şaselea din zi.

Apoi, ieşind cele două surori plângând, au chemat pe altele, zicând: "Maicile şi surorile noastre, veniţi să ne tânguim pentru sărăcia cea de obşte; veniţi să plângem de căderea cea prin moarte a stâlpului nostru, ne-am lipsit de cinstită maica noastră şi am rămas singure; Sfânta Xenia, maica noastră, a murit".

Intrând toate în biserică, au văzut-o că se mutase din cele de aici, şi făcură plângere şi tânguire foarte mare. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, vrând să arate tuturor ce fel de comoară ascunsă era pe pământ, a arătat un semn mare şi prealuminat pe cer, pentru că în ceasul acela în care Cuvioasa Xenia şi-a dat cuviosul său suflet în mâinile Domnului, pe la amiază, văzduhul fiind înseninat şi curat, s-a arătat pe cer, deasupra mănăstirii celei de fecioare, o cunună de stele foarte luminoasă având în mijlocul său o cruce, strălucind mai mult decât soarele; şi a fost văzut semnul acela de toţi. Iar cetăţenii cei din Milasa, împreună cu episcopul lor Pavel, fiind încă în satul Levchin, şi văzând semnul cel de pe cer, se mirau şi întru nepricepere se întrebau ce este aceasta. Iar fericitul episcop Pavel, înţelegând cu duhul, a zis către toată mulţimea poporului: "Maica Xenia a adormit şi pentru dânsa este semnul minunii". Şi îndată, sfârşind Liturghia, s-a întors în cetate cu tot poporul care fusese la praznic şi aflară cetăţenii, precum le-a spus lor episcopul, pe Sfânta Xenia moartă.

Deci, s-a adunat la mănăstirea de fecioare mare mulţime de bărbaţi şi de femei cu copii, atraşi de semnul cel văzut pe cer, şi strigau, zicând: "Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că mulţime de sfinţi Ţi-au plăcut Ţie în taină! Slavă Ţie, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai întrupat şi de bunăvoie Te-ai răstignit pentru noi păcătoşii, că ai arătat tuturor comoara Ta cea mare, care până acum aici era tăinuită! Slavă Ţie, Stăpâne, că pe a Ta cetate, Milasa, ai învrednicit-o ca să fie cămară şi vistierie a comorii Tale acesteia, care a ţinut întru sine până acum pe acest mărgăritar prea scump, de mare preţ, pe sfânta Ta mireasă, pe care ai luat-o în cămara Ta cea cerească, iar curatul şi sfântul ei trup l-ai lăsat cetăţii Tale spre pază!".

Astfel, toţi plângând şi privind spre cununa şi crucea care se vedeau pe cer, tot poporul cel iubitor de Hristos, dar mai ales partea femeiască, cuprinzându-se de râvnă, cu mare glas striga către Sfântul episcop Pavel: "Să nu ascunzi slava cetăţii noastre, cuvioase episcop, nici să taci laudele noastre, să nu ascunzi pe mărturisitorul cel arătat nouă de Dumnezeu. Arată făclia cea luminoasă, care până acum a fost sub obroc, şi în taină a luminat. Arat-o la toţi, ca să vadă toţi potrivnicii noştri, şi să cunoască la ce fel de stăpân slujim. Să vadă elinii şi să se ruşineze. Să vadă iudeii taina Crucii şi să cunoască că Acela pe care ei L-au răstignit, este Dumnezeu. Să vadă toţi cei ce vrăjmăşesc asupra Crucii lui Hristos şi să se tânguiască. Să vadă cum şi după moarte preamăreşte pe robii Săi, Stăpânul îngerilor, să vadă toţi cu ce slavă se încununează de la Dumnezeu Xenia, mireasa Lui, ea, care de oameni se socotea că este străină neştiută şi roabă; să vadă toţi de ce fel de dar şi cinste s-a învrednicit cetatea noastră cea săracă".

Deci, poporul cu episcopul şi cu prezbiterii s-au apropiat de cinstitul trup al Sfintei Xenia şi punându-l pe pat, precum se cade, au aprins multe lumânări şi tămâie, iar episcopul împreună cu prezbiterii au luat patul pe umerii lor şi cântând, s-au dus în mijlocul cetăţii. Şi se mirau toţi de minunea cea preaslăvită, ce se făcea, căci, când mergeau cu patul pe care era dus trupul sfintei, mergea deasupra patului şi cununa cea cu crucea arătată pe cer; iar când au pus patul în mijlocul cetăţii, a stat şi cununa deasupra patului. Şi s-au adunat şi din satele de prin împrejurimi mulţime de popor fără de număr, văzând acel semn prea luminat pe cer, şi s-a umplut cetatea de adunarea poporului, încât era într-însa mare strâmtoare. Iar fericitul episcop Pavel, cu poporul, tot în noaptea aceea spre duminică, a petrecut-o lingă sfânta, priveghind şi cântând până la ziuă. Şi multe tămăduiri se făceau de la moaştele ei, pentru că toţi, de orice boală erau cuprinşi, numai cât se atingeau de patul sfintei, îndată dobândeau tămăduire.

Sosind ziua Sfintei Duminici, au acoperit cu pânze curate cinstitul trup al Cuvioasei Xenia şi cântând deasupra gropii, au dus-o până la locul ce se cheamă Sichinie, care este la intrarea cetăţii dinspre miazăzi; căci mai înainte de mutarea sa, sfântă a poftit ca acolo să-i pună trupul ei. Şi vedea iarăşi tot poporul că trupul ei ducându-se cu patul, mergea şi cununa cea de stele cu crucea cea văzută pe cer, urmând patului; şi iarăşi când se oprea patul, sta deasupra şi cununa aceea. Apoi, făcându-se îngroparea, au împărţit oamenii între ei în mici bucăţi, pânzele cele subţiri, ce au fost pe cinstitele moaşte şi le păstrau la dânşii cu credinţă, spre tămăduirea a diferite boli.

Deci, ungând episcopul cu mir sfântul trup al Cuvioasei Xenia, după obicei, l-a pus în mormânt nou, şi desăvârşindu-se cinstita îngropare, îndată cununa de stele care strălucea pe cer s-a făcut nevăzută. Şi multe tămăduiri se dădeau de la mormântul sfintei, tuturor celor ce cu credinţă se apropiau. Iar nu după multă vreme, a murit şi una din roabele Cuvioasei Xenia, apoi după dânsa şi cealaltă degrab s-a dus la veşnica viaţă, şi le-au îngropat pe amândouă la picioarele sfintei lor stăpâne.

Când era să moară cea de-a doua, au venit la dânsa toate monahiile, şi jurând-o, o rugau, să le spună toate faptele Cuvioasei Xenia; iar ea văzându-se că este acum spre sfârşit, le-a spus cu de-amănuntul toate cele despre sfânta: din care părinţi şi de unde a fost şi pentru care pricină a fugit de acasă şi din patria sa cu amândouă roabele sale; apoi, cum şi-a tăinuit numele ei, pentru că numele ei din naştere era Eusebia, şi l-a schimbat în Xenia, de vreme ce se înstrăina pentru dragostea lui Dumnezeu; şi toţi s-au înştiinţat despre viaţa cea neştiută a miresei lui Hristos, Xenia.

Astfel, această cuvioasă a plăcut lui Dumnezeu, căci, deşi de lume era străină, dar cerului era locuitoare. Văzută era în trup, dar s-a asemănat cu îngerii cei fără de trup. S-a dezbrăcat de trup, ca de o haină şi a călcat pe diavolul, ca pe un balaur. A socotit lumea aceasta precum gunoaiele şi şi-a păzit ca pe o nepreţuită comoară fecioria sa neprihănită. S-a logodit cu dragostea lui Hristos, s-a încununat cu credinţa, şi ceea ce a nădăjduit, aceea a câştigat; iar acum se bucură în cămara Mirelui său Celui fără de moarte. Şi cu rugăciunile sale mult ajută credincioşilor, pentru că moartea n-a omorât puterile ei, nici facerile de bine ale ei nu le-a hotărnicit într-un loc; pentru că multe fapte bune a făcut pentru Hristos; de aceea şi Hristos ne arată multă milostivire nouă, dacă cerem sfintele rugăciuni ale iubitei Sale mirese.

După moartea ei, trecând câtăva vreme, a murit şi Cuviosul Pavel episcopul, duhovnicescul părinte al Sfintei Xenia, placând şi acela lui Dumnezeu desăvârşit; căci cu rugăciunile lui se goneau diavolii, şi toate boalele se tămăduiau; şi a fost îngropat în biserica Sfântului Apostol Andrei, unde a fost mai înainte egumen, iar sufletul său cel sfânt a stat înaintea lui Dumnezeu, întru slava sfinţilor. Cu a cărui caldă folosire către Dumnezeu şi cu rugăciunile Cuvioasei Eusebia, care s-a numit Xenia, şi cu ale amândurora sfintelor roabelor ei, Domnul să ne învrednicească şi pe noi milei Sale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: cuvioasă, credinţa, nuntă, fecioara

Ultimele din categorie