Viaţa Sfinților Mucenici Epictet și Astion

15 Mai 2012 Vieţile Sfinţilor
 

    Pe timpul lui Diocleţian, păgânul împărat al Romei, era în părţile Răsăritului un oarecare bărbat îmbunătăţit, cu numele Epictet, petrecând viaţă monahicească în rânduiala de preot. Acela din tinereţile sale a început a sluji lui Hristos şi făcea multe minuni, căci pentru curăţia vieţii sale luase de la Dumnezeu darul de a tămădui toate bolile între oameni şi dădea lumină celor orbi, pe leproşi îi curăţea, pe cei slăbănogi îi ridica sănătoşi şi gonea diavolii din oameni. Deci spre vrednica încredinţare a sfinţeniei sale, să pomenim câteva din minunile lui.

    Şezând el în chilia sa, care era într-un loc osebit, nu foarte departe de locuinţele omeneşti, şi îndeletnicindu-se cu obişnuitele lui rugăciuni şi gândiri de Dumnezeu, un comit oarecare a adus la dânsul spre tămăduire pe o fiică a sa de cincisprezece ani, care era slăbănogită la toate mădularele. Deci, căzând la picioarele lui, îl ruga, zicând: „Miluieşte-mă, omul lui Dumnezeu, şi nu mă lepăda de la faţa ta, precum şi milostivul Dumnezeu, Căruia Îi slujeşti tu, nu leapădă pe nici unul când vine la Dânsul! Iată, am pe această fiică, una născută, care de trei ani zace întru slăbănogire, având toate mădularele nelucrătoare şi fiind abia vie. Deci cred cu neîndoire că Acela, Care a tămăduit pe femeia ce avea scurgerea sângelui de doisprezece ani, Acela este puternic, ca şi pe fiica mea să o tămă-duiască, numai să te rogi pentru ea, milostivindu-te spre noi, căci şi noi suntem fii ai Bisericii lui Hristos şi suntem luminaţi prin Sfântul Botez".

    Atunci Epictet, slujitorul Domnului, rugându-se mult lui Dumnezeu, a uns cu untdelemn sfinţit pe fecioara cea slăbănogită şi îndată s-a sculat sănătoasă. Deci au mulţumit cu toţii lui Dumnezeu. Apoi cuviosul a zis către comit: „De voieşti, o, iubitule, ca să nu fie în casa ta nici un fel de neputinţă, în toate Duminicile să te împărtăşeşti cu inimă curată cu toţi ai casei tale din dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos". Apoi, după ce le-a spus aceasta, i-a slobozit pe ei cu pace.

    Altădată a fost adus la dânsul un om îndrăcit, pe care l-a ţinut cuviosul la dânsul trei zile, muncind pe diavol cu rugăciunile făcute către Dumnezeu. Iar diavolul striga, zicând: „Ce nevoie şi ce primejdie rabd eu! Oare nu-mi era mai bine să stau în Frigia, în capiştea idolească şi acolo să fiu cinstit în toate zilele cu jertfe şi închinăciuni de mulţi oameni fără de minte? Iar acum sunt muncit aici doar de acesta, fără de vină". Iar Sfântul Epictet, în ziua a treia, certând pe diavol, l-a izgonit din omul acela.

    Altădată a fost adusă la sfânt o femeie bogată şi de neam bun, care era în necurăţia elinească. Ea era oarbă la ochi şi, căutând tămăduire de la mulţi doctori, n-a aflat. Deci a rugat pe omul lui Dumnezeu, ca numai mâna dreaptă să-şi pună pe ochii ei orbiţi, pentru că auzise de la mulţi că se fac multe minuni prin cinstitele lui mâini şi se dau bolnavilor tămăduiri. Iar sfântul, văzându-i rugămintea ei făcută cu dinadinsul şi cu toată credinţa, şi-a pus mâna dreaptă pe ochii ei, chemând numele lui Iisus Hristos. Şi îndată femeia aceea a văzut cu amândoi ochii şi a strigat, zicând: „Slavă, Ţie, Dumnezeul creştinilor!" Şi de atunci a crezut în Hristos împreună cu toată casa sa. Dar de vreme ce este mult a povesti cu de-amănuntul toate minunile acestui plăcut al lui Dumnezeu, cred că sunt destule aceste puţine ce s-au zis până acum, spre arătarea sfinţeniei lui; iar noi să ne întoarcem către povestirea ce ne stă înainte.

    Un copil tânăr, cu numele Astion, din cetatea ce era în apropiere, fiul unui om puternic şi bogat, fiind în vârstă de optsprezece ani şi petrecând în rătăcirea închinării la idoli, a ieşit cu cei de o seamă cu el la obişnuitele plimbări tinereşti. Şi mergând el - după a lui Dumnezeu purtare de grijă - la locul acela unde era chilia slujitorului lui Dumnezeu, a voit să ştie cine locuieşte într-însa, acolo, departe de oameni. Deci, intrând înăuntru, a văzut pe un bărbat cinstit la chip, care, primindu-l cu dragoste, a început a-l întreba, zicând: „De unde eşti, fiule, şi cine sunt părinţii tăi?" Tânărul a răspuns: „Tatăl meu este mai-mare al cetăţii; maica mea este fiica senatorului Iulian, iar eu sunt fiul lor unul născut şi ei în fiecare zi se uită la mine ca la un mărgăritar prea scump".

    Atunci sfântul a zis: „Bine ai zis, fiule, că părinţii tăi se uită la tine ca la un mărgăritar. Ei se uită numai, dar nu te au, pentru că fericitul tău suflet este mai scump decât orice mărgăritar şi mai iubit lui Hristos, Mântuitorul nostru, Care, precum văd, l-a ales Lui spre a Sa trebuinţă. Deci ascultă-mă pe mine şi leapădă toate cele ale lumii acesteia văzute, care este deşartă şi vremelnică, ca împreună cu toţi sfinţii să câştigi, în veacul ce are să fie, veşnicele bunătăţi cele nevăzute. Pentru că toate acestea, câte se văd în lume, sunt trecătoare şi degrab pieritoare, iar acelea ce le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El şi-I slujesc Lui, acelea sunt veşnice, precum şi Dumnezeu Insuşi este veşnic.

    Aurul şi argintul care se vede nu este adevărat, ci numai o amăgire vremelnică a oamenilor. Iar eu îţi voi spune în ce chip se câştigă aurul cel adevărat, căci se scrie în cărţile noastre creştineşti: Te sfătuiesc să-ţi cumperi de la mine aur lămurit prin foc, ca să te îmbogăţeşti şi să te îmbraci în haină albă, ca să nu se arate ruşinea goliciunii tale. Aurul cel lămurit este Hristos Domnul nostru, Care cu dragoste dumnezeiască învăpăiază inimile omeneşti. Deci şi tu, o, fiule, de vei voi să-L ai în inima ta, îndată ţi se vor găti bogăţiile cele cereşti şi te vei îmbrăca în haine albe care sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea. In acestea îmbrăcându-te ca şi cu nişte platoşe tari, nu numai că vei fi mai presus decât lumea cea văzută, dar şi pe diavolul împreună cu toţi îngerii lui, pe care voi toţi îl cinstiţi ca pe un zeu, şi pe acela îl vei birui.

    Încă şi aceasta să mai ştii, o, iubitule, că tatăl tău care te-a născut după trup, nu-ţi este tată adevărat, fiindcă a născut doar un trup stricăcios care moare degrab, ci atotputernicul Dumnezeu este Tatăl tău cel adevărat; deoarece, zidind sufletul tău cel fără de moarte, l-a turnat în trupul tău cel zămislit din porunca Lui. Deci altul este tatăl tău cel văzut şi altul cel nevăzut. Tatăl cel văzut este muritor şi vremelnic, aflându-se sub primejdii şi pătimiri, neputând nimic; iar Tatăl cel nevăzut este fără de moarte, veşnic, nefiind supus sub nici o pătimire, atotputernic şi atotţiitor.

    Acela a zis şi te-ai zidit în pântecele maicii tale. Acela a poruncit şi ai ieşit din pântecele maicii tale. Cu voia Lui ai ajuns într-această vârstă. Şi dacă fiii sunt datori să cinstească pe tatăl cel trupesc, cu atât mai vârtos se cuvine să cinstească pe Acela, Care ne-a zidit pe noi după chipul şi asemănarea Sa, şi ne-a dat minte şi înţelegere, şi ne-a pus să stăpânim peste lucrurile mâinilor Lui; şi noi fiind robii Lui, ne-a împărtăşit cu El, ca să fim fii, fraţi şi prieteni, cu darul Său. Deci pe Acel adevărat Părinte al nostru, Care ne-a dat atâtea bunătăţi, suntem datori a-L cunoaşte, a-L iubi, a-L cinsti şi a ne închina Lui întotdeauna.

    Asemenea şi maica noastră cea adevărată, nu este aceea care ne naşte trupeşte în lumea aceasta, ci aceea care ne naşte duhovniceşte în viaţa cea veşnică. Aceea care este logodită cu Mântuitorul nostru, cinstită de îngeri, înfrumuseţată de prooroci, preamărită de Apostoli, înălţată de mucenici şi de mărturisitori şi căreia Domnul nostru Iisus Hristos i-a pregătit cămara cea cerească.

    Acea Sfântă Maică este numită de oameni Biserică. Glasul ei este ca glasul turturelei care se îngrijeşte pentru puii săi; din ale cărei buze izvorăşte mirul învăţăturilor apostoleşti; ai cărei ochi sunt credinţa cea adevărată şi nădejdea cea fără de îndoială spre Dumnezeu; din ale cărei mâini picură smirna facerilor de bine săvârşite din milă şi din dragoste; ale cărei doi sâni sunt cele două Legi: cea veche, propovăduită de prooroci, şi cea nouă, propovăduită de Apostoli. Prin Sfântul Botez, ea naşte spre nemurire pe fiii săi. Deci apropie-te o, preadulce fiule, să sugi lapte de la pieptul maicii tale celei adevărate şi, ascultând sfatul meu, treci cu vederea bogăţiile cele vremelnice ale părinţilor tăi, ca să te învredniceşti a fi moştenitor al vistieriilor veşnice, care s-au pregătit fiilor lui Dumnezeu.

    Ascultă pe Tatăl tău cel adevărat, care grăieşte prin mine către tine acestea: «Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa părinţilor tăi, şi mergi în pământul pe care Eu ţi-l voi arăta, în pământul care izvorăşte miere şi lapte; adică învăţăturile proorocilor, ale Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi». Deci, când vei împlini toate cele poruncite ţie, atunci se vor da ţie moştenirile Raiului, se vor deschide ţie vistieriile cerului. Se va da ţie slava împărăţiei celei de sus, unde vei vedea rânduielile îngereşti şi cetele tuturor sfinţilor. Acolo te vei sălăşlui cu aceia ca un adevărat frate, şi vei fi părtaş lui Dumnezeu ca un fiu".

    Iar tânărul cel bine priceput, ascultând toate cuvintele omului lui Dumnezeu, cele insuflate de Duhul Sfânt, şi crezând adevărate cuvintele aceluia, s-a umilit cu inima; însă nu îndrăznea să-i grăiască ceva într-acea zi, temându-se de tinerii care erau cu dânsul, ca să nu-l spună la părinţii săi. Deci, închinându-se acelui cinstit bărbat, s-a dus.

    Iar a doua zi, foarte de dimineaţă, tânărul Astion s-a dus singur la cuviosul acela stareţ, întocmai ca o albină înţeleaptă, care ieri adunase degrabă în acel loc mierea cea dulce; şi intrând în chilie la preotul Domnului, i-a făcut o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, apostolul lui Hristos, slujitorul Legii celei noi!" Iar sfântul i-a răspuns: „Bucură-te şi tu, tânărule cel preafrumos, pe care te văd că porţi haină mucenicească şi ai pe cap cunună din pietre scumpe". Deci, şezând, au început a vorbi. Stareţul i-a zis: „Fiule, sămânţa Domnului, pe care cu darul lui Dumnezeu am semănat-o ieri în inima ta, a răsărit oare şi voieşte să aducă rod? Sau încă petrece în întunericul necredinţei?"

    Astion a zis: „O, sfinte părinte, ţi-am spus ieri că sunt unul născut la părinţii mei şi foarte iubit lor. Mă tem a le pricinui lor această grea mâhnire, deoarece, când voi primi credinţa creştinească la arătare, ei, din întristarea cea fără de măsură, sau se vor arunca în mare, sau îşi vor pierde mintea, sau singuri îşi vor aduce moartea în vreun fel. Deci mă tem ca, de unde eu mă nădăjduiesc de mântuire, să nu fiu pricinuitor de moarte şi de gheena cea veşnică părinţilor mei. Deci de vei voi să primeşti sfatul meu, fa-mă pe mine creştin în taină, şi povăţuieşte-mă acum îndată cum mă voi pregăti spre Botez. Iar după ce vei săvârşi asupra mea toate după rânduiala creştinească, atunci te rog să-mi faci mie această dragoste: să mă iei cu tine şi să mergem spre o ţară îndepărtată, unde te va povăţui Dumnezeu, ca să nu vadă ochii mei lacrimile părinţilor şi să nu se vatăme conştiinţa mea pentru mâhnirea lor, iar dragostea lor să nu fie împiedicare pentru mântuirea mea".

    Nişte cuvinte ca acestea ale tânărului ascultând sfântul stareţ, s-a bucurat cu duhul şi i-a poruncit ca în toate zilele să postească, să se ferească cu dinadinsul de spurcăciunile cele jertfite idolilor şi să se roage adevăratului Dumnezeu, Domnului Hristos, Mântuitorul lumii. Deci tânărul Astion făcea acestea cu osârdie, iar în ascuns de casnicii săi, mergea la stareţ şi învăţa de la dânsul sfânta credinţă. Iar după ce a înţeles bine toate cele despre Hristos şi a crezut în El fără de îndoială, atunci sfântul stareţ l-a botezat şi, nu după multe zile, au ieşit amândoi noaptea de acolo, luând Astion puţin argint, atât cât să le ajungă pe cale. Şi ducându-se ei la malul mării, au găsit o corabie plecând spre părţile sciţilor şi, intrând într-însa, au călătorit multe zile. Apoi au ajuns la o cetate ce se numea Almirida, care era la hotarele sciţilor, lângă fluviul ce se numeşte Dunărea. Nu departe de acea cetate au găsit un loc osebit, plăcut spre petrecere, şi s-au sălăşluit acolo, zidindu-şi o chilie mică.

    Iar după plecarea lui Astion din casa sa, părinţii nevăzând pe iubitul lor fiu, au început a-l căuta pretutindeni şi, negăsindu-l, făceau mare plângere şi tânguire, chemând în zadar numele fiului lor. Tatăl striga, zicând: „Astioane, preadulcele meu fiu, unde eşti acum? Astioane, preaiubitul meu fiu, unul născut, ce ţi s-a întâmplat? Oare vreo fiară te-a mâncat sau adâncurile apelor te-au primit? O, toiag al bătrâneţilor mele şi lumina ochilor mei, unde te voi mai căuta de acum, nu ştiu! In ce ţară voi trimite slugile mele pentru tine, nu mă pricep!"

    Asemenea şi maica sa, rupându-şi hainele de pe sine şi bătân-du-se cu mâinile peste piept, se tânguia, zicând: „Astioane, cine te-a despărţit de mine, dulcele meu fiu? Socotesc că Dumnezeul creştinilor, trimiţând pe unul din ai săi, a întors inima ta, înşelându-te, şi te-a luat de la noi. Vai mie, ticăloasa! Vai mie, cea plină de amărăciunea cea fără de sfârşit! Toate durerile şi ostenelile mele ce le-am suferit cu naşterea şi creşterea ta, mi-au fost în zadar. Rodul pântecelui meu s-a uscat, a pierit nădejdea mea şi slava şi şed ca o cetate pustie. Până acum am fost mamă, iar de acum nu mai sunt, fiind lipsită de singurul meu fiu iubit!" Astfel se tânguiau părinţii în toate zilele cu nemângâiere.

    Petrecând robii lui Hristos, Epictet şi Astion, lângă cetatea Almiridei, şi ducând viaţă monahicească întru nevoinţe pustniceşti, nu s-a tăinuit fapta lor cea bună şi sfinţenia, deoarece prin mâinile Sfântului preot Epictet se făceau multe tămăduiri, încât oamenii au început a veni la el, aducându-şi pe neputincioşii lor. Intr-una din zile, o femeie vestită a adus pe fiul său, care era cam la cincisprezece ani, mut, surd şi uscat şi, punându-l lângă picioarele sfântului stareţ, a început a zice către el: „De unde ai venit aici, nu ştiu, însă cred că dacă vei voi, poţi să tămăduieşti pe fiul meu, căci chipul tău te arată că eşti ucenic al nazarineanului, despre Care am auzit multe şi preaslăvite minuni. Deci, dacă eşti ucenic al Aceluia, ajută-ne nouă, învaţă-ne să-L cunoaştem şi să fim şi noi robii Lui".

    Iar sfântul a zis către ea: „O, femeie, dacă crezi din toată inima că Unul este adevăratul Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pământul şi toate cele văzute de noi, îţi va fi ţie ceea ce doreşti". Zicând acestea, el a poruncit să ridice pe copil de la pământ, şi scuipând de trei ori în gura lui cea amuţită, l-a întrebat: „Spune, fiule, în care Dumnezeu se cuvine să credem? In idolii cei făcuţi de oameni sau în Iisus Hristos cel răstignit, care acum te vindecă pe tine?" Iar copilul a strigat cu glas mare: „O, cinstite părinte, se cade să credem în Iisus Hristos, Cel ce întotdeauna arată oamenilor atâtea faceri de bine!" Văzând oamenii din Almirida o minune ca aceasta, au proslăvit pe Dumnezeu şi în ziua aceea mai mult de o mie de suflete, bărbaţi şi femei, au crezut în Hristos Mântuitorul nostru.

    Iar darul lui Dumnezeu lucra minuni nu numai prin Sfântul Epictet, ci şi prin Sfântul Astion, căci, ieşind el odată la Dunăre ca să aducă apă, l-a întâmpinat un om îndrăcit; iar el, făcând semnul Sfintei Cruci spre acel îndrăcit, îndată a fugit diavolul din el, strigând: „O, Astioane, credinţa şi curăţia inimii tale a luat mare putere de la Dumnezeu asupra noastră!" Altădată, trimis fiind Astion de către stareţ la un loc oarecare, pe când venea, a văzut un om pe drum care căzuse de pe o zidire înaltă şi zăcea la pământ ca un mort, iar părinţii lui se tânguiau pentru el. Deci fericitul Astion, milostivindu-se spre el, s-a rugat în sine, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, precum prin Apostolul Tău Pavel l-ai întors la viaţă de la porţile morţii pe Evtih cel căzut jos de la catul al treilea, asemenea şi prin Apostolul Petru l-ai ridicat pe Enea din slăbănogirea cea de opt ani, şi prin acelaşi Sfânt Petru l-ai făcut să umble pe omul care era olog din pântecele maicii sale, întărindu-i pulpele şi gleznele, aşa şi pe acest om ridică-l şi fa-l viu şi sănătos, prin mine, nevrednicul Tău rob!"

    Astfel rugându-se, s-a apropiat de cel ce zăcea, zicând cuvântul Apostolului Petru: In numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! Deci, apucându-l cu mâna dreaptă, l-a ridicat viu şi sănătos. Iar acela a mers îndată împreună cu părinţii lui la chilia sfinţilor, strigând: „Unul este Dumnezeul lui Epictet şi al lui Astion! Cu adevărat, Unul este Dumnezeul creştinilor şi nu mă voi duce de aici, până ce într-această zi nu ne veţi face creştini pe mine şi pe părinţii mei!" Iar Epictet, preotul Domnului, chemându-i şi învăţân-du-i, le-a poruncit să postească şi să se pregătească de primirea darului cel sfânt; iar după câteva zile i-a luminat pe ei cu Sfântul Botez.

    Iar diavolul, văzând că a fost ruşinat nu numai de stareţ, dar şi de tânărul Astion, şi că s-a lipsit de dobânda sa din sufletele omeneşti, se rupea de zavistie şi se înarma asupra lor cu toate meşteşugirile sale, dar nimic nu sporea. Însă apoi a aflat asupra tânărului o vreme prielnică în chipul acesta. Ieşind într-o zi Astion la râu ca să ia apă fără binecuvântarea stareţului şi văzându-l vrăjmaşul neîngrădit cu binecuvântarea cuviosului, îndată - prin îngăduinţa lui Dumnezeu - a năvălit asupra lui cu nişte gânduri spurcate şi a tulburat sufletul tânărului. Şi întorcându-se Astion în chilia sa, se ruşina să-şi mărturisească părintelui său gândurile acelea şi vreme de trei zile se supunea lor, neputând să le biruiască. El postea şi se ruga cu lacrimi, îşi obosea trupul cu osteneli, însă nicidecum nu se depărtau de la el gândurile necurate, prin care vrăjmaşul nevăzut îl rănea pe el ca şi cu nişte săgeţi.

    Iar stareţul văzând pe ucenic tulburat şi mâhnit, a zis către el: „Ce este aceasta, fiule, că te văd tulburat? Această mâhnire pe care o văd la tine nu este mâhnirea sfinţilor care se îngrijesc de mântuirea lor şi arată pe faţă o oarecare întristare duhovnicească, ci cred că mâhnirea ta este purtătoare de moarte, precum şi mâhnirea care a ucis pe Ahitofel, sfetnicul lui Abesalom, şi care a pierdut pe Iuda, vânzătorul lui Hristos". Atunci Astion a început a se mărturisi, zicând: „Părinte, mai înainte de aceste trei zile vorbeai cu nişte cinstiţi bărbaţi despre tainele cereşti şi eu aveam nevoie să ies la apă. Deci m-am ruşinat a cere binecuvântarea ta înaintea acelor bărbaţi şi n-am vrut prin aceasta să vă tai vorba voastră. Deci, neştiind tu, am ieşit la apă fără binecuvântarea ta. Insă în cale a năvălit spre mine un nor întunecat de gânduri spurcate şi iată, acum au trecut trei zile de când mă lupt cu ele şi nu pot să le gonesc; deci pentru aceasta sunt tulburat".

    Iar sfântul stareţ, căutând cu groază la dânsul, a zis: „Pentru ce ai ieşit afară din chilie fără porunca mea? Pentru ce te-ai dus la râu fără binecuvântarea preotului lui Hristos? Nu ştii oare că binecuvântarea celui mai mare este zid nesurpat pentru cei tineri, că este paloş tare şi armă nebiruită asupra diavolului?" Zicând acestea, i-a poruncit să se întindă la rugăciune pe pământ în chipul Sfintei Cruci şi s-a întins şi stareţul. Şi astfel s-au rugat amândoi împreună lui Dumnezeu. Şi sculându-se ei de la pământ după multă rugăciune cu lacrimi, fericitul Astion a văzut un copil negru cu o lumânare aprinsă, fugind de la dânsul şi zicându-i: „Mărturisirea ta, Astioane, a sfărâmat astăzi puterile mele cele mari; iar rugăciunea voastră m-a lăsat fără arme".

    Astfel vieţuind acolo acei cuvioşi părinţi şi întorcând multe suflete omeneşti de la înşelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu, domnul acelei ţări, care se numea Latronian, a mers în cetatea Almi-ridei şi slujitorii de idoli i-au spus că cei doi sfinţi sunt fermecători şi înşeală pe mulţi cu vrăjile lor, întorcându-i de la aducerea de jertfe zeilor. Iar boierul a poruncit să-i prindă îndată şi să-i arunce în temniţă. Deci sfinţii, fiind legaţi, se rugau neîncetat şi cântau Psalmii lui David, iar stareţul grăia către ucenic: „Iubitul meu fiu, dacă ne vor scoate la cercetare şi ne vor întreba de nume, de neam şi de patrie, să nu le răspundem nimic altceva decât numai acestea: «Suntem creştini». Acesta ne este numele, neamul şi patria şi nimic altceva nu suntem, decât numai robi ai adevăratului Dumnezeu".

    Iar a doua zi, boierul a poruncit să se pregătească divan în mijlocul cetăţii, iar propovăduitorii să dea de veste poporului, ca să iasă la privelişte. Deci, venind pe la ceasul al treilea din zi, a şezut la judecată şi a trimis ca să scoată pe sfinţi din temniţă. Şi venind sfinţii înaintea lui, el a căutat spre dânşii şi s-a spăimântat, pentru că a văzut faţa lor strălucind cu o oarecare lumină minunată a darului lui Dumnezeu; că erau cinstiţi la vedere. Sfântul Epictet era de şaizeci de ani, înalt la stat şi cu barbă lungă, împodobită de cărunteţe. Asemenea, Sfântul Astion era înalt la stat, foarte frumos la faţă, înflorit cu podoaba întregii înţelepciuni şi având vârsta de treizeci şi cinci de ani.

    Iar boierul uitându-se spre ei, a tăcut ca la un ceas, neputând să zică ceva; apoi, abia deschizându-şi gura, a zis: „Să ne spuneţi cum vă numiţi, de ce neam sunteţi şi din ce ţară aţi venit aici". Sfinţii au răspuns: „Suntem creştini!" Boierul a zis: „Ştiu că sunteţi din blestemata credinţă creştinească, dar să ne spuneţi neamul şi ţara voastră". Sfinţii au răspuns: „Suntem creştini, ştim pe Unul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos şi Lui Unuia ne închinăm; iar de urâciunile idoleşti ne îngreţoşăm, şi ne înstrăinăm de cei ce se închină lor, grăind ca şi Psalmistul: Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dânşii!"

    Auzind aceasta boierul, s-a umplut de mânie şi a poruncit să-i dezlege pe sfinţi şi să-i bată multă vreme fără milă. Iar ei, fiind bătuţi, grăiau: „Doamne, Iisuse Hristoase, învăţătorul nostru, voia Ta să se săvârşească în noi!" Iar boierul, văzându-i nebiruiţi, se aprindea mai mult de mânie şi le zicea: „Unde este Hristosul vostru, pe Care îl chemaţi neîncetat? Să vină acum să vă ajute şi să vă scoată din mâinile mele!" Sfinţii au grăit: „Suntem creştini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!"

    Atunci boierul, iuţindu-se şi mai mult, a poruncit să-i spânzure la muncire, să le strujească trupurile cu unghii de fier şi să-i ardă cu făclii aprinse. Iar ei strigau într-una: „Suntem creştini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!" Astfel fiind sfinţii munciţi, se sfârşea al şaptelea ceas din zi. Şi a poruncit boierul să-i ia de la muncire şi să-i ducă iar în temniţă. Iar unul din slujitorii care îi muncea, anume Vigilantie, auzind acele cuvinte ale sfinţilor pe care le grăiau neîncetat când pătimeau şi socotind că într-însele este oarecare putere vrăjitorească care uşurează trupul de durere când este în munci, a început a le avea neîncetat în mintea sa şi a le cugeta ziua şi noaptea.

    Şi după trei zile a început a striga în popor, zicând: „Sunt creştin! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru". Apoi, alergând la sfinţi în temniţă, a învăţat de la dânşii sfânta credinţă şi, după puţine zile, s-a învrednicit de Sfântul Botez cu toată casa sa. Iar sfinţii, după, întâia cercetare şi muncire, au petrecut în temniţă cinci zile; apoi iar au fost scoşi la judecată. Şi neputând boierul în nici un chip să-i înduplece la păgânătatea sa, a început a-i munci din nou. Deci mai întâi le-a frecat rănile lor de mai-nainte cu oţet şi cu sare, după aceea, a umplut o căldare mare cu smoală şi fierbând-o tare, a aruncat pe mucenici într-însa. Iar ei petreceau nevătămaţi în smoala cea fiartă ca într-o scăldătoare şi ziceau adeseori cuvintele lor de mai înainte: „Suntem creştini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!"

    Iar boierul cetăţii se mira, văzându-i vii şi nevătămaţi în căldarea cea fiartă şi zicea: „O, cât de mare este puterea vrăjii creştineşti!" Apoi a poruncit să-i scoată din căldare şi să-i arunce în temniţă, nelăsând pe nimeni să se ducă la dânşii ca să le dea pâine sau apă, ca astfel să se topească de foame şi de sete. Şi au petrecut sfinţii treizeci de zile fără hrană şi fără băutură, hrănindu-se numai cu cuvântul lui Dumnezeu şi întărindu-se cu darul Duhului Sfânt.

    Când sfinţii mucenici se cercetau şi se judecau la divanul cel din privelişte înaintea a tot poporul, s-a întâmplat de a venit în vremea aceea un bărbat oarecare din părţile Răsăritului, astfel rânduind Dumnezeu. Acel bărbat a cunoscut pe Astion, deoarece ştia bine pe părinţii lui, deci întorcându-se în ţara sa, s-a dus la părinţii lui Astion şi le-a spus, zicând: „Am văzut pe fiul vostru în Almirida, cetatea sciţilor, cu un oarecare stareţ, anume Epictet, suferind pătimiri pentru Hristos".

    Iar părinţii, auzind aceasta, au rugat cu lacrimi pe acel bărbat să le spună dacă este adevărat, iar acela a întărit cu jurământ cele spuse. Deci tatăl lui Astion a zis: „Dacă mă voi învrednici să văd faţa iubitului meu fiu, voi face îndată toate cele ce îmi va porunci şi mă va învăţa". Asemenea grăia şi maica sa: „Dacă îl voi vedea în viaţa mea pe dulcele meu fiu, toate le voi lăsa şi îl voi urma. Şi de-mi va porunci să fiu creştină, nu mă voi lepăda; şi cu dânsul împreună nu mă voi teme de munci, nici a suferi moarte pentru Hristos". Grăind astfel, şi-au încredinţat casa şi averile lor la cei mai credincioşi prieteni ai lor, iar ei au luat multe slugi şi slujnice şi s-au dus cu corabia în Sciţia. însă mai înainte de a ajunge ei în cetatea Almirida, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion şi-au săvârşit nevoinţa pătimirii în acest chip:

    După cele treizeci de zile în care au fost chinuiţi în temniţă cu foamea şi cu setea, boierul scoţându-i iar la judecată, le-a zis: „V-am întrebat de multe ori de numele vostru, de neam şi de patrie, dar nu mi-aţi spus adevărul. Deci socotesc că nu sunteţi altceva decât nişte diavoli în trup, de vreme ce numai aceia sunt fără nume şi fără neam, de aceea vă numesc cu un nume ca acesta. Deci spuneţi-mi, o, diavoli întrupaţi, veţi aduce jertfe zeilor noştri sau nu? Dacă nu, atunci în această zi voi tăia capetele voastre". Sfinţii au răspuns: „Noi suntem creştini, nu diavoli, şi cu numele lui Hristos izgonim pe diavoli din trupurile omeneşti. O, dacă ai voi şi tu să scapi de diavolul care petrece în tine, căci noi l-am putea izgoni pe el cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru".

    Atunci, mâniindu-se boierul, a poruncit să-i bată cu pietre peste gură pe sfinţii mucenici; apoi bătându-i mult cu toiege, i-a osândit pe dânşii la moarte prin tăiere cu sabia. Deci sfinţii fiind scoşi afară din cetate la locul de tăiere, au cerut de la ucigaşii lor să le dea vreme de rugăciune. Apoi, stând cu faţa către răsărit, şi-au ridicat mâinile spre cer şi, înălţându-şi ochii, s-au rugat lui Dumnezeu vreme îndelungată. După aceasta, Sfântul Epictet s-a rugat ca să taie mai întâi pe Astion; dar acesta a grăit către dânsul: „Părinte, mai întâi ţie ţi se cade să primeşti această cinste, adică să te încununezi cu muceniceasca cunună, pentru că tu eşti preotul Domnului, părintele şi învăţătorul meu, iar eu voi merge după tine!"

    Sfântul Epictet a răspuns: „Fiule, şaptesprezece ani te-am păzit curat şi fără de prihană, cu darul lui Hristos, şi acum să-mi pierd osteneala mea de atâţia ani şi să te las singur? Oare nu ştii că meşteşugirile vrăjmaşului sunt subţiri şi greu de cunoscut? Deci mă tem ca nu cumva, fiind tânăr şi văzând moartea mea, să te temi şi să fii vrăjmaşului de batjocură. Deci nu aşa, fiule, ci eu să fiu ca Avraam, care a adus spre jertfă lui Dumnezeu pe Isaac, iar tu sa mergi mai înainte de mine, şi să primeşti mai întâi cununa pătimirii; şi cred că Sfântul Mihail cu îngerii, Abel cu proorocii, Petru cu apostolii, Daniil cu mărturisitorii, au ieşit întru întâmpinarea ta şi aşteaptă să te primească, ca apoi, cu cântări dănţuitoare, să te ducă la scaunul lui Hristos, Mântuitorul nostru".

    Sfântul Astion a răspuns: „Fie voia Domnului şi a ta, sfinte părinte!" Deci, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „Tu eşti apărătorul meu, Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu!" Apoi, plecându-şi capul sub sabie, s-a sfârşit. Iar Sfântul Epictet, căzând peste trupul ucenicului său, ruga pe ucigaşii săi, ca aşa zăcând să-l ucidă pe el. Deci, lovit fiind cu sabia, a fost tăiat pentru Hristos. Apoi toţi cei ce erau acolo, păgâni şi creştini, privind spre cinstitele lor trupuri, le-au văzut strălucind ca nişte raze de soare, şi o bună mireasmă negrăită umplea locul acela.

    Iar după ce s-a făcut noapte, Vigilantie cel mai sus pomenit, împreună cu casnicii lui şi cu alţi creştini, s-au dus şi au luat în taină trupurile mucenicilor; şi, învelindu-le în pânze curate cu aromate, le-au îngropat cu cinste la un loc vestit. Tot în aceeaşi noapte a căzut un diavol cumplit asupra boierului Latronian, căci sculându-se dimineaţa şi mergând ca de obicei la divan, a început a vorbi cu necuviinţă ca un nebun. Apoi, apucând o sabie, s-a repezit la cei care erau cu dânsul şi a început a-i tăia şi a-i răni. Iar aceia, văzându-l pe el îndrăcit, l-au prins şi smulgându-i sabia din mâini, l-au bătut. Apoi, legându-i mâinile şi picioarele, l-au închis într-o casă mică, unde după două zile şi-a lepădat în chinuri sufletul său, fiind sugrumat de diavol.

    După sfârşitul sfinţilor mucenici, părinţii lui Astion călătorind cu corabia, s-au apropiat de cetatea Almirida, iar Sfântul Astion s-a arătat lui Vigilantie, zicându-i: „Tatăl meu şi maica mea vor veni aici ca să mă caute. Deci fă bine, frate, de ieşi la mal şi-i primeşte pe ei în casa ta. Odihneşte-i şi mângâie-i, deoarece foarte s-au obosit, intristându-se şi mâhnindu-se pentru mine. Să-i înveţi să cunoască şi mântuitoarea credinţă şi să le spui măririle lui Dumnezeu". Deci Vigilantie mergând îndată la mal, a văzut o corabie venind, din care ieşind părinţii lui Astion, întrebau pe oamenii care se întâmplau acolo, dacă n-au văzut pe un om tânăr cu numele Astion. Iar Vigilantie, apropiindu-se de dânşii, le-a zis: „L-am văzut şi l-am cunoscut pe el bine. Deci veniţi mai întâi să vă odihniţi în casa mea, apoi vă voi spune despre dânsul". Atunci ei, bucurându-se foarte, au mers la dânsul şi s-au odihnit.

    După aceasta, rugând ei pe Vigilantie să le spună despre fiul lor, acela le-a spus acestea: „Nu este mult de când Astion a fost în cetatea aceasta; însă, mai înainte cu câteva zile, s-a dus de aici cu un stareţ cinstit, într-o ţară mai depărtată, fiind chemat cu cinste de Impăratul cel preaslăvit ca să împărătească cu Dânsul întru negrăită slavă". Apoi, Vigilantie le-a spus despre viaţa veşnică, despre şălăşluirile raiului şi împărăţia cerului, despre Hristos Domnul şi Impăratul cel fără de moarte, despre îngeri şi despre toate cetele sfinţilor, care împărătesc împreună cu Hristos şi întru care este numărat şi fiul lor, Astion.

    Iar părinţii lui auzind cuvintele acestea pe care niciodată nu le auziseră, s-au minunat, s-au umilit şi au simţit în inimile lor o oarecare bucurie duhovnicească; şi mai cu dinadinsul întrebau cum s-a dus acolo iubitul lor fiu. Iar Vigilantie, luându-i pe dânşii, i-a dus mai întâi în chilia sfinţilor mucenici, unde le-a arătat o Sfântă Cruce şi o carte a Evangheliei, care rămăsese de la dânşii. Deci, vorbind mult cu dânşii din Evanghelie, i-a făcut să creadă în Hristos şi atunci le-a spus lor despre pătimirea Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion şi cum şi-au dat sufletele lor pentru Hristos. Apoi i-a dus pe ei la locurile unde erau îngropate trupurile sfinţilor şi plângând ei acolo din destul, Vigilantie le-a poruncit ca de cu seară să stea la rugăciune şi să se roage cu dânsul toată noaptea lui Hristos Dumnezeu.

    Şi trecând vremea cea din miezul nopţii şi începând a răsări luceafărul, deodată a strălucit peste ei o lumină ca un fulger şi o mireasmă minunată mirosea. Şi au văzut pe sfinţii mucenici stând înaintea lor întru podoabă negrăită. Atunci Sfântul Astion cuprinzând pe maica sa cu dragoste şi sărutând-o pe dânsa, i-a zis: „Bine ai venit aici, ucenică a lui Hristos şi maica mea, Marchelino!" Asemenea şi Sfântul Epictet, cuprinzând capul tatălui lui Astion, l-a sărutat, zicându-i: „Iubite frate Alexandre, bucură-te întru Domnul că te-ai învrednicit a fi rânduit în numărul credincioşilor şi te-ai arătat vrednic de fericirea cea veşnică". După aceasta amândoi au zis lui Vigilantie: „Bucură-te şi tu, iubite frate, căci cu tine s-a împlinit Scriptura care zice: De va întoarce cineva pe cel păcătos din rătăcirea lui, va mântui suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate". Incă au vorbit cu dânşii din destul şi alte cuvinte mângâietoare şi pline de dulceaţă duhovnicească; iar după un ceas s-au făcut nevăzuţi.

    Iar de ce fel de bucurie s-au umplut ei din vedenia aceea şi din vorbirea cea dulce cu sfinţii, nu este cu putinţă a spune. Deci şi-au vărsat inimile lor în rugăciune şi mulţumire înaintea lui Dumnezeu, că s-au învrednicit a vedea în slavă cerească pe iubitul lor fiu pe care îl căutau de atât de lungă vreme cu durere în inimă.

    Intr-acea vreme, în acea ţară a sciţilor era un episcop creştin, cu numele Evanghel. Acela, deşi se ascundea în vremea prigonirii, însă înştiinţându-se de pieirea boierului Latronian, a mers fără de frică în cetatea Almiridei, cercetând şi întărind pe credincioşi. La acest, arhiereu a dus Vigilantie pe părinţii lui Astion şi i-a spus cu de-a-mănuntul toate cele despre dânşii şi despre sfinţii mucenici. Iar episcopul, fericind pe sfinţii mucenici, a primit cu bucurie pe părinţii lui Astion, care se întorseseră la Hristos, şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

    După aceasta, Alexandru şi Marchelina, petrecând multe zile în postire şi în rugăciuni lângă mormântul mucenicilor, s-au întors la ale lor. Şi vânzându-şi averile cele multe pe care le aveau, le-au împărţit săracilor, oprind puţin pentru hrană, şi au vieţuit cu dumnezeiască plăcere, până la sfârşitul lor.

    Aşa s-au preamărit în ceruri cu cununa mucenicească Sfinţii Cuvioşi Mucenici, Epictet Preotul şi Astion Monahul, iar Alexandru cu Marchelina, trecând de la cele pământeşti, s-au învrednicit în partea sfinţilor cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

Citește alte articole despre: sfânt, mucenic, credinţa

Ultimele din categorie