Pe vremea dreptcredincioșilor împărați Arcadie (395-408) și Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri și foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase și brâie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Și era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele până la al nouălea ceas și punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor și bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întâmpla în vreo zi să aibă puțini săraci la mesele puse înaintea lor și de i se întâmpla ca prea puțină milostenie să dea săracilor din obișnuitele sale îndurări, atunci, căzând la pământ înaintea lui Dumnezeu, zicea: „Nu sunt vrednic să umblu pe pământul Dumnezeului meu!”

Soția lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă și temătoare de Dumnezeu, milostivă și îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, pomenește-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, și dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi și mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mângâiere în viața noastră, împreună cu bărbatul meu, și sprijinitor la bătrânețile noastre”. Aducându-și aminte Dumnezeu de dânsa, după mila Sa, a dăruit rod pântecelui ei, că a născut fiu; și s-a veselit bărbatul ei și au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar când a fost pruncul de șase ani, l-au dat să învețe carte și în grabă a învățat gramatica, retorica și cărțile bisericești. Apoi și Scriptura dumnezeiască învățând-o bine, s-a făcut înțelept tânărul. Deci, socotind deșertăciunea lumii, și-a pus în gând să se lepede de bunătățile cele vremelnice ale acestei vieți, ca să moștenească pe cele veșnice. Și a început a-și osteni trupul, purtând în taină o haină aspră pe trupul său.

După ce Alexie a ajuns la vârsta cea desăvârșită și la anii cei cuviincioși de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: „Să facem nuntă fiului nostru”. Și s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzând la picioarele lui, a zis: „Să întărească și să săvârșească Dumnezeu cuvântul tău, ca să văd însoțirea lui, să-i privesc fiii și se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor și scăpătaților”. Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc și l-au cununat în biserica Sfântului Bonifaciu, cu cinstiți arhierei și toată ziua până seara au petrecut în veselii și în dănțuiri.

După aceea, Eufimian a zis către mire: „Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ți vezi soția”. Iar el, intrând în cămară, a găsit-o stând pe un scaun de aur. Și, scoțându-și inelul de aur și brâul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră și le-a dat ei, zicându-i: „Păzește-le acestea și Dumnezeu să fie cu noi, până ce darul Lui va face ceva nou”. După aceea, s-a dus de la dânsa. Și, intrând în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele țesute cu aur și s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luând ceva din bogăția sa, aur și pietre scumpe, și ieșind noaptea în taină din palat și din cetate, a mers la mare și, aflând o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dând plata corăbierului, a pornit, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: „Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pântecele maicii mele, izbăvește-mă și acum de această deșartă viață lumească și mă învrednicește la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toți cei ce Ți-au plăcut Ție!”

Sosind corabia în Laodiceea, a ieșit Sfântul Alexie la uscat. Apoi, aflând călători mergând spre Mesopotamia, s-a dus cu dânșii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se află chipul cel nefăcut de mână al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuși Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzând fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat și, vânzându-și acolo toate lucrurile cele de mare preț pe care le-a luat de acasă, a împărțit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac și s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustând doar puțină pâine și apă; și în toate duminicile se împărtășea cu dumnezeieștile și preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărțea și pe aceea la săracii mai bătrâni, spre hrană lor. Privirea sa era plecată spre pământ, iar mintea îi era sus, înțelepțindu-se cu dumnezeiască gândire. Și atât de mult i se uscase trupul de multa înfrânare, încât i se vestejise frumusețea feței lui, vederea i se întunecase, ochii i se adânciseră și numai pielea și oasele i se vedeau.

După plecarea Sfântului Alexie din casa sa, părinții lui, când s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui și, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă șezând posomorâta și întristată, erau în nepricepere. Deci, căutându-l în toate părțile și neaflându-l, au început a plânge cu amar, iar veselia li s-a întors în tânguire. Maica, intrând în cămara sa, a închis ferestrele și a așternut un sac de nisip și, presărându-l cu cenușă, s-a aruncat cu fața în jos, plângând și tânguindu-se. Apoi se ruga și zicea: „Nu mă voi scula de pe pământul acesta, nici nu voi ieși din închisoarea aceasta, până ce nu voi ști ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns și ce i s-a întâmplat”. Iar mireasa, stând lângă dânsa, cu lacrimi grăia: „Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie și de bărbat, care, după ce se văduvește de soțul său, îl caută prin munți și prin văi, cu umilită cântare, întristându-se. În acest chip și eu voi aștepta cu îndelungă răbdare, până ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este și ce fel de viață și-a ales”.

Iar tatăl lui, fiind foarte mâhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părțile. Unii dintre dânșii, ducându-se în Edesa și dând de cel căutat, dar necunoscându-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfântul Alexie i-a cunoscut pe dânșii și a mulțumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcându-se, au spus stăpânului lor că l-au căutat peste tot locul și nu l-au aflat.

Sfântul Alexie a stat în Edesa, lângă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, șaptesprezece ani și s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dânsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dânsul: „Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăție; căci rugăciunea lui se suie ca niște tămâie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu și precum stă coroana pe capul împărătesc, așa Duhul Sfânt se odihnește peste dânsul”. Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutând pe un om ca acela și neaflându-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugând-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Și a auzit iarăși în vedenie cuvânt de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce șade în pridvor la ușa bisericii, acela este omul bisericii, acela este „Omul lui Dumnezeu”.

Deci, aflându-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămână într-însa. Atunci s-a știut de mulți viața lui cea sfântă și au început a-l cinsti. Iar Sfântul Alexie, fugind de slavă și cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neștiind nimeni. Mergând la limanul mării, a aflat o corabie mergând spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicând către sine: „În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă știe, și voi rămâne acolo în biserica Sfântului Apostol Pavel”.

Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare și, purtându-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieșind sfântul din corabie, a zis către sine: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut”. Dar când se apropia de casă, a întâmpinat pe tatăl său, la vremea prânzului, întorcându-se de la palatele împărătești spre casă cu mulțime de slugi care mergeau înainte și după dânsul.

Deci, închinându-se lui până la pământ, a strigat: „Robule al Domnului, miluiește-mă pe mine, săracul și scăpătatul, și poruncește-mi ca să fiu într-un colț al curții tale, ca să mă pot hrăni din sfărâmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvânta anii tăi și-ți va da cereasca împărăție și dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ți-l întoarcă”.

Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, și-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, și a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: „Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia și, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieții sale, și moștenire va lua din casa mea. Deci, înaintea ușilor palatului meu să-i faceți o căscioară ca, intrând și ieșind eu, să privesc spre dânsul; apoi, din masa mea să i se dea hrana și să nu-l supere nimeni”.

Începând Sfântul Alexie a petrece înaintea palatelor împărătești, în căsuța cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărțea la alți săraci, iar el oprea numai pâine și apă; și aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame și de sete. În toate nopțile petrecea fără somn, în rugăciune, iar duminicile se ducea la biserică și se împărtășea cu dumnezeieștile Taine. Și minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări și necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara târziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alții îl trăgeau de păr, alții îl loveau peste grumaz, alții vărsau lături peste capul lui, iar alții într-alt chip își băteau joc de dânsul.

Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcând; căci știa că, fiind îndemnați de diavol, îi făceau niște lucruri de batjocură ca acelea; și spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meșteșugul aceluia. Apoi și alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa ședea plângând. Și de multe ori auzea Sfântul Alexie când se tânguiau mireasa și maica sa, pentru dânsul și grăiau cuvinte de jale și de plângere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tânguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărâma cu jale de tânguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfântul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă și către părinți și jalea cea nesuferită o răbda cu mulțumire, pentru Dumnezeu.

Așa nevoindu-se el în casa părintească șaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac și străin se socotea de toți, el care era fiu, moștenitor și stăpân al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin și nemernic. Iar când a voit Dumnezeu să-l ia din viața cea atât de aspră, fiind în sărăcie și răbdare, și să-l ducă la viața și odihna cea veșnică, i-a descoperit ziua și ceasul morții. Deci Sfântul Alexie, cerând de la sluga sa hârtie, cerneală și condei, și-a scris toată viața sa; și oarecare taine, ce se știau numai de părinții săi, după care putea să fie cunoscut de dânșii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, și cum i-a dat ei inelul și brâul într-o basma de porfiră.

La sfârșit a adăugat și aceasta: „Rogu-vă pe voi, părinții mei iubiți și preacinstita mea mireasă, să nu vă mâhniți pe mine, că v-am făcut atâta mâhnire, lăsându-vă singuri; și pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare și să vă învrednicească Împărăției Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atât de nemilostiv am fost către a voastră tânguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul și Mântuitorul său, decât pe născătorii săi; și cred că, pe cât v-am mâhnit, pe atât de mare bucurie veți avea prin răsplătirea cea cerească!” Acestea scriindu-le, a petrecut rugându-se lui Dumnezeu până la ceasul mutării sale la cele veșnice.

Într-o zi, preasfințitul papă Inocențiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinților Apostoli și împăratul Onorie stând de față, la sfârșitul dumnezeieștii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfântul Altar, în auzul tuturor, zicând: Veniți la Mine toți cei osteniți și însărcinați și Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de față, s-au înspăimântat și s-au cutremurat. Apoi, căzând cu fețele la pământ, strigau: „Doamne miluiește!” Și iarăși s-a auzit un glas, zicând: „Căutați pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate și toate ale voastre se vor rândui bine!”

După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela și neaflându-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunându-se în soborniceasca biserică a Sfinților Apostoli împreună cu împăratul și cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugându-se lui Hristos Dumnezeu ca singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfântul Alexie, s-a despărțit de trupul său și s-a dus către Domnul. Și s-a făcut glas din Altar în biserică ca și mai înainte, zicând: „În casa lui Eufimian căutați pe omul lui Dumnezeu!”

Iar împăratul, întorcându-se către Eufimian, a zis: „Având un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?” Iar Eufimian a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu știu de aceasta!” Și chemând pe o slugă mai veche, i-a zis: „Știi pe cineva din cunoscuții tăi, care să aibă vreo faptă bună și să fie plăcut lui Dumnezeu?” Răspuns-a sluga aceluia: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu știu, căci toți sunt străini de fapte bune și petrec cu neplăcere de Dumnezeu”.

Apoi împăratul și papa au voit ca însăși ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergând înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei și altor boieri. Și când s-au apropiat, i-a întâmpinat cu lumânări și cu tămâie. Iar soția lui Eufimian, tânguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte și în palat și a întrebat ce este. Dar, înștiințându-se despre venirea împăratului și a papei și pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzând pe mireasa sa stând în foișor, iar pe împărat și pe papă cu o mulțime de popor văzându-i venind, se minuna, gândindu-se ce să fie aceasta.

După ce a șezut împăratul împreună cu papa și cu boierii, și făcându-se tăcere, sluga care slujea Sfântului Alexie a zis către Eufimian: „Stăpâne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredințat mie? Pentru că văd mari și minunate lucruri la el: În toate zilele postește, gustând târziu numai puțină pâine și apă, în toate duminicile se împărtășește cu dumnezeieștile Taine și în toate nopțile petrece fără somn la rugăciune. Apoi și oarecare copii de ai noștri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgându-l de păr și cu lături udându-l, iar el pe toate acelea cu bucurie și blândețe le răbda”.

Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săracului și, strigându-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru și a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviință zăcând mort, având fața acoperită și o hârtie strânsă ținând în mâna dreaptă. Iar când i-a descoperit fața, a văzut-o strălucită cu darul, ca o față de înger. Și a vrut să ia hârtia aceea din mâna lui și să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mâna o ținea tare. Deci, degrabă întorcându-se la împărat și la papă, a zis către dânșii: „Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit și ține o hârtie în mâini, pe care nu ne-o dă”.

Atunci împăratul și papa au poruncit să gătească un pat de mult preț și așternut frumos; apoi, scoțând din căsuță sfântul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecându-și genunchii și sfintele moaște sărutându-le, au grăit cu lacrimi către dânsul ca și către un viu: „Rugămu-ne ție, robule al lui Hristos, dă-ne hârtia aceasta ca să știm ce este scris într-însa și să te cunoaștem pe tine cine ești”. Și s-a dat din mână hârtia împăratului și papei, pe care luând-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.

Făcându-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hârtia aceea. Iar când a ajuns până la acel loc unde era scris despre părinți și despre mireasă și pentru inelul și brâul cel dat de dânsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, și a căzut pe pieptul lui, cuprinzându-l și sărutându-l cu dragoste și cu tânguire strigând: „O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atât de mare mâhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, câți ani în casa aceasta petrecând și tânguirea părintească văzând-o, nu te-ai arătat pe sineți, nici ai mângâiat bătrânețile noastre, fiind în acea amară mâhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mângâierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plânge sau pentru aflarea ta voi prăznui?” Și se tânguia Eufimian nemângâiat, smulgându-și căruntețile sale.

Iar Aglaida, soția, auzind tânguirile bărbatului și înștiințându-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis ușile cămării sale și a alergat acolo, smulgându-și părul despletit și hainele sale rupându-și și spre cer cu umilință privind; iar către poporul cel mult strâns, cu rugăminte striga: „Dați-mi loc, o, popoarelor, dați-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Dați-mi cale ca să-mi văd și să cuprind pe singurul și iubitul meu fiu”.

Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzându-l cu dragoste sărutându-l și zicând: „Vai mie, stăpânul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mâhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atâția ani, viețuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tânguirile noastre cele amare pentru tine și nu te-ai arătat nouă?” Asemenea și mireasa, care petrecea de treizeci și patru de ani fără de mirele său, purtând haine negre, căzând la sfintele moaște, izvoare de lacrimi scotea, udând cu dânsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesățioasă dragoste sărutându-l, se tânguia cu amar, fiind nemângâiată: „Vai mie! Amar mie!” și alte multe cuvinte de jale cu umilință zicea, încât toți, pentru tânguirea ei, se porneau spre plângere; și plângeau toți împreună, lăcrimând cu părinții și cu mireasa.

După aceea, împăratul și papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu și să-l pună în mijlocul cetății, ca toți să-l vadă și să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: „Iată am aflat pe acela ce-l căuta credința voastră!” Deci, s-a adunat toată Roma și se atingeau de sfântul, sărutând sfintele lui moaște. Și câți erau neputincioși, toți se tămăduiau. Orbii vedeau, leproșii se curățau, diavolii din oameni se izgoneau și orice fel de boli și neputințe omenești se vindecau desăvârșit prin atingerea de tămăduitoarele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.

Niște minuni ca acelea văzând împăratul și papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfințească prin atingerea trupului Sfântului Alexie. Iar părinții și mireasa, mergând în urmă, plângeau. Și era atât de multă adunare de oameni care se sârguiau să se atingă de cinstitul trup al sfântului, încât nu era cu putință să se ducă patul de strâmtorarea și înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur și argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat și astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur și argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el și să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaște, ci va aștepta până ce toți le vor săruta și se vor sfinți cu atingerea. Și abia înduplecîndu-se, s-au retras puțin și ducând sfintele moaște în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămână ca oricine să se atingă și să se închine lor.

Toată săptămâna aceea părinții și mireasa sa au șezut în biserică, plângând lângă cinstitele moaște. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură și de smaragd și să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu. Și îndată a izvorât din sfintele moaște mir cu bună mireasmă și a umplut racla, încât se ungeau cu acel mir toți pentru vindecarea tuturor neputințelor. Și au făcut îngropare cinstită Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit și închinat în Treime.

Sfântul Alexie s-a mutat la cele veșnice în a șaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu 411, împărățind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocențiu, iar în Constantinopol ținând împărăția Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toți stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.